Ceremoniile ca instrumente ale ierarhizării sociale/ de Oana Sorina Rapotan


Relatările cu privire la modul de viaţă din epoca antică aduc în prim plan prezentări şi reprezentări detaliate cu privire la serbări, sărbători, festinuri, festivaluri începând cu Orientul antic şi terminând cu fastuoasa Romă. Dacă trecem în revistă modul de organizare, persoanele implicate, scopul acestora putem constata că ideea de sărbătoare se suprapune adeseori cu conceptul de festivitate, iar multe dintre aceste ceremonii organizate sunt însoţite de festinuri pentru a căror desfăşurare stau mărturie vasele, sculpturile, elementele de vestimentaţie, precum şi texte celebre. Pe baza inventarului arheologic şi a izvoarelor scrise începând din preistorie, continuând cu civilizaţiile Orientului antic, s-ar putea reconstitui o linie de continuitate în privinţa rolului jucat de ceremonii şi festivităţi. În Egiptul antic, de exemplu, se poate observa că marile sărbători anuale organizate satisfac, la fel ca şi în preistorie, nevoia de regenerare, de înnoire ciclică, specifică, de altfel, întregii firi, întregului cosmos.

În centrul atenţiei stă faraonul, perceput ca zeu, fiinţă divină. Puterea absolută a monarhului este subliniată foarte atent prin multitudinea de ceremonii organizate în tot Orientul antic, ceea ce îi permite acestuia să se menţină pe tron o perioadă nedeterminată. Pentru egiptenii din epoca respectivă, cea mai importantă dintre aceste ceremonii este sărbătoarea Sed care „exprimă ideea că puterea şi suveranitatea trebuie să se înnoiască complet, cu fiecare generaţie, atât pe pământ, cât şi în Lumea de Dincolo, ea devenind simbolul acestei înnoiri. Majoritatea sărbătorilor Sed, menţionate sau reprezentate, trebuie înţelese deci ca simbol al speranţei, al unei dorinţe, fără să implice o reală celebrare a ceremoniei”[1]. Punctul culminant al acestei sărbători îl reprezintă uneori înmormântarea unei statui a regelui sau se reface ceremonialul de încoronare. Indiferent de de perspectivă, sărbătoarea scoate în evidenţă natura umană a monarhului, solidară cu restul lumii vii care justifică participarea la o ceremonie de regenerare. Miturile creaţiei şi regenerării, simbolistica renaşterii au fost foarte bine analizate de către Mircea Eliade şi de aceea nu insistăm asupra lor. Savantul român a analizat comparativ, cu fineţe, perspectivele duale ale ciclului viaţă – moarte şi putem constata, datorită lui, cât de importante au fost reprezentările ceremoniale în viaţa omului antic. Fastul îl însoţeşte pe monarh şi dincolo de moarte, în mormântul perceput ca o nouă casă şi care subliniază unicitatea şi infailibilitatea persoanei acestuia. Preoţii, funcţionarii, deşi au numeroase privilegii, nu au voie să depăşească prin fast, ceremonii, festivităţi, autoritatea şi prestigiul regelui-zeu. „Poemul Enuma Elish este un poem ritual repetat în fiecare an cu prilejul sărbătoririi Anului nou la Babilon, sărbătoare prin care regele îşi înnoia suveranitatea tot aşa cum Marduk şi-o înnoia pe a sa ucigând în fiecare an pe Tiamat”[2].

În Grecia şi Roma antică fastul face parte din viaţa de zi cu zi, iar festivităţile se organizează periodic. Numeroasele descrieri păstrate, imagistica bogată, mitologia lor scot în evidenţă apetenţa deosebită pentru sărbătoare, într-o notă mai sobră la geci, pe când la romani festivităţile ajung în perioada imperială să fie de-a dreptul extravagante. Împrumutate din Orientul antic, ceremoniile de divinizare a persoanei imperiale, a fascinat şefi politici şi militari precum Alexandru cel Mare sau Nero, care au introdus această formă de adulaţie. Sărbătorile oficiale ajung să se împletească cu cele populare dând naştere unor tradiţii, obiceiuri care perpetuează concepţia omului obişnuit despre regalitate şi divinatate. Festinurile reprezintă o particularitate a romanilor, după cum banchetele erau ţinute în mare cinste la vechii greci. „Banchetele (symposia) au dat chiar naştere unui gen literar, aşa cum o dovedesc încă, printre altele, Banchetul lui Platon şi al lui Zenofon şi, mult mai târziu, Discuţiile la masă (Symposiaca) ale lui Plutarh şi Deipnosophistai de Athenaios”[3].

Răspândirea creştinismului nu va aduce schimbări semnificative în atitudinea faţă de sărbătoare a romanilor şi va servi cu succes întăriririi autorităţii imperiale: egalitatea socială în faţa monarhului se va materializa în ceremonii de încoronare din ce în ce mai lungi şi complicate, prin care se dorea şi sublinierea superiorităţii civilizaţiei greco-romane faţă de cea a barbarilor care încep să-şi facă simiţită prezenţa în Europa.

În condiţiile în care Imperiul bizantin rămâne singurul stat capabil să reziste, secole după devastarea Romei, migraţiilor eurasiatice, relatările cu privire la sărbătorile şi ceremoniile publice din acest spaţiu istoric nu ar trebui să ne mire: toate doreau să sublinieze, printre altele, rafinamentul civilizaţiei bizantine, moştenitoarea inegalabilei Rome. Până la cucerirea de către otomani, bizantinii nu au renunţat niciodată la marile ceremonii publice, a căror cheie de boltă o reprezintă, la fel ca şi în epoca antică, paradele curţii imperiale. Momentul culminant al tuturor paradelor imperiale îl reprezenta participarea la liturghie. Pentru a reliefa şi mai bine supremaţia imperială, după slujbă se împărţeau pungi cu bani şi, obligatoriu, se făcea o donaţie bisericii. Procesiunea de întoarcere la palat era la fel de atent organizată şi se încheia, în buna tradiţie romană, cu un banchet plin de fast. „Spectacolul luxului şi al măreţiei imperiale punea în scenă, prin gesturi simbolice simple, temele cele mai importante ale propagandei imperiale: puterea, bogăţia, prezenţa sacră a împăratului, solidaritatea dintre suveran şi elita guvernamentală care defila alături de el”[4]. Prin contrast, festivalurile populare, din mediul rural se caracterizează prin simplitate, repetitivitate şi multe elemente păgâne asimilate, atât timp cât „nici ţăranul din Occidentul medieval, nici cel bizantin nu au lăsat urme substanţiale ale creativităţii lor”[5].

În Occidentul medieval, cultul imperial îmbracă forme magice (cultul regilor taumaturgi). March Bloch a realizat un studiu exhaustiv asupra acestui fenomen[6], care ne lămureşte cât de important era supranaturalul pentru omul medieval şi chiar pentru cel de la începuturile modernităţii, supranatural identificat şi în persoana sacră a monarhului. Acest cult contribuie la întărirea autorităţii regale, dar iluminismul raţionalist va duce la destrămarea simbolisticii lui, contribuind la înlocuirea monarhiei de drept divin cu cea constituţională.

Cât despre cetăţeanul obişnuit, Jacques Le Goff constată că în tot Evul mediu european orăşeanul este prin excelenţă un „cetăţean ceremonial” pentru că „oraşul este şcoala gestului, a uzanţelor. El dă măsură, ordine, curtoazie. Aici totul este mai bine rânduit decât în alte locuri, şi în primul rând timpul, pe care îl impune încetul cu încetul orologiul mecanic. Orăşeanul participă ca spectator sau actor la alaiuri civice şi serbări vesele, la procesiuni, la „triumfuri citadine”. Pentru bolnav şi sărac, există spitalele. Pentru omul sănătos, există râsul şi contestarea din carnavaluri şi charivaris. Pentru orăşeanul medieval, cel mai adesea oraşul este o sărbătoare. Acesta este profilul poate prea optimist al orăşeanului medieval după Jacques Rossiaud. Dar, cu excepţia câtorva medii monastice, este adevărat că ideologia medievală este pro-urbană”[7]. Ordinea, disciplina oraşelor serveşte de minune ideologiei imperiale, dar şi Bisericii, care îşi întăreşte autoritatea şi prestigiul prin intermediul slujbelor religioase, dar şi prin modul de amplasare şi construcţie a sediilor episcopilor şi cardinalilor. Libertatea afirmată de comunele urbane se materializează în tot Evul mediu european printr-o multitudine de festivităţi care reprezintă un melanj foarte interesant şi original între caracterul oficial datorat implicării diferilor instituţii şi caracterul neoficial, care dă aparenţa dezorganizării, haoticului, datorat participării tutoror categoriilor sociale care trăiesc în mediul urban. Treptat, stilul de viaţă al nobilului de curte va deveni din ce în ce mai artificial, închis într-un cerc vicios din care nu va evada decât cu totul accidental, pe când orăşeanul obişnuit îşi va conştientiza libertăţile personale şi şi le va solicita inclusiv prin intermediul festivităţilor organizate din ce în ce mai des spre sfârşitul epocii medievale. Discrepanţele dintre stilul de viaţă de la curte, marcat de ceremonii lungi, complicate şi plicticoase, menit a sublinia diferenţele sociale şi festivismul popular, cu tradiţii şi obicieuri care se adaptează vieţii citadine demonstrează nevoia de adaptare a „civililor” la modernitatea seculară, pe care critici precum Benedetto Croce o considera marcată de decadenţă. Conflictul religios de după Reformă a dus la o criză a valorilor prelungită şi la contradicţii în plan politic, social, economic şi chiar spiritual, generând coportamente duale, coabitării stranii justificate de dorinţa de a supravieţui unei epoci de severă cenzură ideologică. În acest context complex putem înţelege mult mai bine de ce se impune monarhia absolută şi de ce festivismele definesc atât viaţa oficială, cât şi pe cea particulară. Codul bunelor maniere al acestei epoci e printre cele mai stufoase din toate timpurile.

Stilul de viaţă caracteristic secolelor 17-18 impune, printre altele, delimitarea clară a imaginii publice de cea particulară, festivismul popular, predica adresată maselor largi, propaganda politică de masă, deşi, aparent, acestea nu se justifică, în contextul deţinerii principalelor funcţii în stat de către monarh. Mecanismele puterii se dezvoltă rapid, iar „oamenii de stat” îşi dau seama că potenţialul oferit de acestea este, practic, nelimitat. Richelieu exemplifică perfect ideea, iar pentru el puterea presupune obligatoriu fastul: „De la începutul carierei, el a confundat în mod deliberat interesul particular cu cel public. De la 1620, în calitate de prim consilier al reginei-mamă şi de conducător al administraţiei sale politice şi private, Richelieu s-a folosit de funcţionarii regatului pentru promovarea propriilor interese, plasându-şi aşa-numitele „creaturi” în interiorul structurilor de putere ale reginei, astfel încât în 1630, după acea journee des dupes, el le-a substituit fără niciun efort ascendentului de care ea se bucurase până la acea dată. Tot astfel, atunci când a atins o poziţie de putere în preajma regelui, Richelieu s-a folosit de funcţionarii din guvern pentru a-şi înlesni interesele private, ceea ce, pe lângă posibilitatea de acces la toate sursele de profit ale statului, i-a permis să strângă o avere imensă”[8]. Dacă stăm să analizăm obiectiv situaţia, nimic nou sub Soare: practici curente încă din Imperiul roman, dezvoltate şi pline de rafinament în Imperiul bizantin, dar şi Imperiul otoman. Oamenii de stat au grijă să-şi creeze adevărate dinastii, adeseori mai puternice decât membrii familiilor regale, ceea ce presupunea un efort considerabil de menţinere a privilegiilor şi justifică fastul şi festivismul cultivate foarte atent de către aceştia pentru a sublinia diferenţele sociale, meritocraţia şi superioritatea lor, obţinută adeseori pe căi nu tocmai ortodoxe. Dacă trecem în revistă ceremonialul de curte european, observăm destule diferenţe în ceea ce priveşte fastul francez, cel olandez, spaniol sau britanic, dar scopul rămâne acelaşi. Ceremonialul şi eticheta, limbajul vestimentar şi predica pot fi considerate ca un substitut premodern al propagandei. Desconsiderată iniţial, presa tipărită va contribui la schimbarea radicală a profilului omului politic, la fel şi conceptul de fast şi festivism. Răspândirea ziarelor şi a broşurilor cu scopul de a „educa” masele, au sfârşit prin a pune sub semnul întrebării utilitatea etichetei sociale şi a ceremonialului.

Secolul al XIX – lea, din punctul de vedere al evenimentelor semnificative, cel mai lung secol – început în 1789 şi încheiat abia în 1914, aduce cu el, printre altele, consacrarea unei noi civilizaţii, deseori numită modernă, fondată de două clase care abia acum reuşesc să se impună: burghezia şi muncitorimea. Aceste transformări de esenţă atrag, implicit, şi noi percepţii asupra festivismelor de tot felul. Festivităţile publice continuă să aibă un rol esenţial în manipularea maselor, în preluarea şi menţinerea puterii, dar iau amploare şi festivităţile şi festivismele particulare, aşa-zis private (de genul celebrărilor zilelor de naştere, a căsătoriilor, înmormântări, sau celebrarea obţinerii unei funcţii, intrarea într-un partid politic, club ecvestru, salon literar, etc.). Jurnalele rămase, descrierile literare, portretele făcute la comandă, picturile ne arată o lume în schimbare, mult mai relaxată, mai detaşată de caracterul oficial specific epocilor anterioare, iar veselia, pofta de viaţă se regăsesc în mai toate genurile de festivităţi. Evident, clasa politică şi monarhia nu renunţă la sublinierea superiorităţii lor, dar justificarea puterii se va face apelând la tehnici din ce în ce mai subtile, printre care propraganda va deţine un rol cheie. Politica va domina toate celelalte domenii pentru că, printre altele, permite emanciparea socială, economică şi chiar culturală. Astfel, putem aprecia mult mai bine rolul principal deţinut de festivismele ocazionate de numeroasele congrese şi conferinţe de pace care se succed într-un ritm din ce în ce mai alert  până la primul război mondial. Tablourile realizate la comandă, fotografiile oficiale, tapiseriile păstrate cu atenţie, pentru a marca aceste întâlniri sunt încărcate de simboluri ale puterii susţinută de fastul vestimentaţiei, al mobilierului, de modul de poziţionare al personajelor, etc. Festivităţile de încoronare se derulează după reguli vechi, simbolurile fiind însă adaptate noilor contexte sociale şi politice.

Cadrul social rigid al secolului al XIX-lea (ne aflăm în plină epocă victoriană) va avea repercursiuni în plan social. Simbolistica de curte, eticheta, ceremonialul, vor fi percepute în conotaţie negativă, ca privilegii, de care se vor folosi cu succes anarhiştii, socialiştii, propagandiştii luptei de clasă, premergători ai totalitarismelor din secolul XX. Iniţial, lupta de clasă era percepută ca un mijloc eficient de a delimita proprietatea, profesia, competenţa şi, mai ales, egalitatea în faţa legii. Lupta de clasă, împletită cu naţionalismul, va genera noi situaţii ceremoniale (defilări, congrese), dar fastul se va raporta la valori total opuse faţă de epocile anterioare. Subiect generos, simbolistica nouă născută din această simbioză necesită o abordare separată, ceea ce ne determină să dezbatem subiectul într-o altă lucrare.


[1] Erik Hornung, Regele, în Sergio Donadoni (coord.), Omul egiptean, Polirom, Iaşi, 2001, p. 283.

[2] Perre Vidal – Naquet, Vânătorul negru, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 381 – 382

[3] Robert Flaceliere, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Ed. Eminescu, Buc., 1976, p. 213

[4] Michael McCormick, Împăratul, în Guglielmo Cavallo (coord.), Omul bizantin, Polirom, Iaşi, 2000, p. 286.

[5] Alexander Kazhdan, Ţăranul,  în Omul bizantin, ed. cit., p. 79.

[6] March Bloch, Regii taumaturgi, Polirom, Iaşi, 1997.

[7] Jacques Le Goff, Omul medieval, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 20 – 21

[8] Henry Kamen, Omul de stat, în Rosario Villari, op. cit., pp. 27 – 28.

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

Un comentariu

  1. Nona Rapotan

    Bine documentat articolul. Așteptăm o continuare, eventual și ceva material ilustrativ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: