Sarmizegetusa. Carnet de drum


IMG_0028„Vino şi tu. Vânătoarea

drum deschidă-ne pe grind

spre arhaice izvoare

şi spre evul de argint”

(Lucian Blaga)

16 – 17? Octombrie 1998. Am ajuns, în fine, la Costeşti. Focul e făcut şi în camera unde stau, deocamdată singur, începe să se răspândească o căldură plăcută, de lemn uscat. E şapte seara, mă întremez cu două degete de Busuioacă pe fundul unui bol, ideal pentru operaţiunea asta şi încerc să-mi adun gândurile şi hotărârile. Gândurile despre cele trăite şi văzute în ultimele zile, hotărârile pentru cele ce vor urma.

*       *       *

Taxus baccata mari, cei mai mari pe care i-am văzut; platani (Acer platanifolia?) foarte impunători, totuşi nici unul mai gros la trunchi ca acel din spatele parcului Eminescu; Sequoia gigantea, însă nu tocmai giganţi, cam cât un molid columnar, dar cu trunchiurile mai vânjoase, care spre bază seamănă puţin cu rădăcinile mangrovelor; stejari piramidali (o varietate de Quercus robur), stejari veşnic verzi (Q. ilex), dar nu sunt sigur, căci la nici unul nu era pusă plăcuţă. Acei arbuşti cu frunzele ţepoase, cu care în vestul Europei se decorează vitrinele şi hârtia de împachetat de Crăciun (aglice?); pini de Himalaya (Pinus varietatea grifithii). Au àcele lungi, foarte fine, de un gris-vert; stufărişuri compacte de bambu, în preajma lăcuşoarelor şi izvoarelor îndrumate cu măiestrie prin tot parcul, peste care sunt amenejate podeţe din lemn, creând o impresie de grădină japoneză. De cum am intrat, am şi deranjat câteva veveriţe care-şi făceau de lucru printre desişuri de tisă şi buxus (iarăşi, cei mai mari pe care i-am văzut, cu trunchiuri groase). Şi în plus, senzaţia aceea de linişte (un pic îngrijorătoare, trebuie să recunosc – pentru că cea mai mare parte a timpului petrecut în parcul dendrologic din Simeria, între două trenuri, vreo oră şi jumătate, am fost absolut singur) – plină de pace, linişte pe care ţi-o creează fluieratul şi ţipetele nestingherite ale păsărilor de tot felul, pentru care acest ochi de pădure în mijloc de oraş este o oază de rai. Predomină o specie de păsări mari, cafenii, cu alura cucului – dar bineînţeles nu sunt – cu ţipăt strident.

A propos de păsări, în Sibiu, în fâşia de parc cu bănci şi alei cuprinsă între zidurile II şi III ale cetăţii, am admirat în voie, cu ochiul liber şi prin binoclu, ciocănitori mari şi nişte păsărele foarte drăgălaşe, cu burtă gălbuie şi gât portocaliu, de care copacii şi tufişurile erau pline.

Ce am mai văzut în parcul din Simeria: glădiţă americană (seamănă cu roşcovii de la noi), exemplare imense; stejari respectabili, magnolii, nuci bătrâni, plopi canadieni cu scoarţă albă şi…, simt că-mi scapă ceva, un arbore exotic care m-a impresionat, adică m-am bucurat să-l văd acolo; ştiu că l-am împerecheat, pe considerente de celebritate, cu pinul de Himalaya, dar era din America de Nord. Îmi voi aminti.

Foarte curios. Am lichidat, până acum, de pe la ora patru, o jumătate de sticlă de Bohotin şi mă simt la fel de odihnit şi clar – fără ameţeală sau „încălzire” a simţurilor. Şi cât de obosit eram în cursa Orăştie – Costeşti… Deocamdată studiez cărticica munţilor Şureanu, zona unde mă aflu. Mai am timp să consemnez întâmplările zilei şi ale răstimpului de când am plecat de la Sibiu. Fac asta, întrerupînd relatarea zilei, pentru că trebuie să iau o hotărâre dacă vizitez mâine cetăţile Blidaru şi Costeşti sau merg la Sarmizegetusa Regia. Pentru că timpul pare să fie favorabil unui drum mai lung; în timpul după-amiezei, norii groşi care apăsau crestele munţilor s-au spart, s-au subţiat şi împuţinat, iar acum e aproape senin şi se văd stelele. Fereastra camerei este orientată înspre nord-nord-est, şi am văzut răsărind Jupiter, acum a apărut Scaunul lui Dumnezeu şi îndoitura oiştei Carului Mare.

Posibile obiective de văzut afară de cetăţi: dealul Vârtoapaele (979 m), forme carstice lângă Grădişte; vârful Godeanu (1656 m); Şteaua Mare, Şteaua Mică; şirurile de doline de la Blidaru; peştera Ciclovina? Mi s-a făcut somn, aşa că redau fugitiv momentele după-amiezii. Jubilaţie faţă de condiţiile bune în care am fost cazat, apoi o plimbare pe coastele de sub poala pădurii, ce mi-a oferit iarăşi satisfacţii: am cules ciuperci faine, cred că „pâinişoare”- în vreme ce soarele scălda tot mai nestingherit pantele înverzite, îmi îngânam în barbă: „Ah, prieteni, ce păcat că nu suntem împreună! Nu-i nimic, măcar vom şti, de acum, care sunt condiţiile şi reperele pe-aici”.

E zece seara. Mă culc, am nisip în ochi.

*       *       *

De la 4,30 dimineaţa mă simţeam perfect odihnit, dar n-aveam ce face. M-am mulţumit să admir cerul unei nopţi cu luna în ultimul pătrar. Cer superb, plin de stele. Spre dimineaţă, la 6,30 – 7,  a apărut de după o muchie şi secera subţire, mult arcuită („ca o arcă”) a Lunii. Stând încă lungit în pat, băgat în sacul de dormit, îmi aud respiraţie lină dar profundă, însoţită la fiecare inspir de o imperceptibilă, uşoară scârţâitură a unor oase de la gât (clavicula sau Dumnezeu ştie ce), care îmi dă senzaţia că sunt eu o corabie bătrână, legănată de respiraţia amplă a mării.

Plec spre Vârtoapele, apoi am timp pentru Blidaru şi Costeşti.

Să nu uit ce n-am luat şi mi-ar fi trebuit: o lanternă (cea „stilou”); un termos de ½ litru.

*       *       *

E opt seara şi sunt frânt de oboseală. Am crampe gata să dea în cârcei la muşchii gambei (gemenii) şi dureri în zona inghinală – dar astea nu se manifestă acum, când, în sfârşit, pot şedea. Am făcut o uşoară imprudenţă. Întorcându-mă la 16,20 din traseu, mi-am zis că e timp să văd Cetăţuia (Costeşti), aflată la 40 minute de drum, după cum arată indicatorul din faţa cabanei. Vreau să scutesc o zi. Am plecat la ora 17,00, însoţit de câini (doar dulăii mari, cel alb şi cel negru, ceilalţi doi, flocoşii, au rămas pe loc), forţând ritmul pentru a-mi lua timp. După vreo 30 de minute am început să mă îndoiesc că mergeam pe drumul corect – nu văzusem nici o cruce galbenă (marcajul traseului). Am mers, totuşi, conştiincios, şi repede 45 de  minute, după care mi-am fluierat dulăii şi m-am întors. Aproape de cabană m-am lămurit de ce am putut greşi, cu toate că n-aveam voie: un stâlp de marcaj rămăsese fără indicator, iar din dreptul lui – abia acum observ – pleca o potecă ce o lua pieptiş.

Nu ştiu când am cărat lemne, când am aprins focul şi am dat de mâncare la câini, când m-am dus la cabana-mamă să aduc apa pentru spălat şi pentru ceai, când mi-am făcut de mâncare. Picam din picioare.

N-am văzut până acum nici o cetate. De fapt, n-am atins nici un „obiectiv”, pentru că la Vârtoapele n-am mers până în vârful dealului. Eram obosit, un pic deprimat sau neliniştit de singurătatea nefirească chiar în apropierea unor înjghebări omeneşti. Am trecut printr-un sat de tip sălaş chiar prin faţa unei case din care se auzea un aparat de radio dat tare – era vocea unui crainic de fotbal – fără să fiu măcar semnalat. M-am aşezat să iau prânzul pe coasta aceea frumoasă, însorită, cu iarbă bună de păşunat şi cu vedere înspre coamele muntoase ce împresurau priveliştea. Eram chiar lângă gardul omului. (Mă dor cumplit gemenii, cum fac o mişcare. Plecarea mea mâine către Sarmizegetusa e foarte problematică). Drumul n-a fost greu, dar foarte  monoton. Şi totuşi, cu evenimente remarcabile, semnificative. După vreo 2-3 km am întâlnit la marginea drumului, lângă un podeţ, o femeie cu aer de ţigancă. Vorbele-i fără şir despre frate-său care ar fi izgonit-o, din câte am înţeles, din casă, m-au făcut repede să o văd ca pe o nebună – ceea ce şi era. Am plecat lăsând-o să vorbească singură. După vreo oră de mers, o altă scenă. Un flăcău ieşise dintr-o potecă dinspre pădurea care însoţea drumul când pe o parte când pe alta, târând după el o fată bălaie. Curios, fata nu ţipa, şi nici nu a manifestat vreo tentativă de a mi se adresa, nici prin cuvinte, nici prin semne, ci încerca, pe icnite, să se smulgă din strânsoarea mâinilor flăcăului, care îi făcea cu greu faţă. În jurul lor se învârteau doi puradei. Nu erau ţigani, cum am crezut văzându-i de departe, însă ceea ce mi-a cerut flăcăul când am ajuns în dreptul lor m-a cam neliniştit: să las un pic rucsacul jos şi să mă întorc din drum până la prima casă (tocmai trecusem de o gospodărie izolată) şi să strig acolo pe „nenea Niculae” sau pe „tanti Ileana” (sau Ioana).

Am crezut că-i o stratagemă pentru a mă îndepărta de locul unei fapte pe care o presupuneam gravă, dar, pe de altă parte, nici nu mă aflam în situaţia de a-l înfrunta. Mergând îngrijorat, mă gândeam ce are să se întâmple cu fata, dar temerile mele s-au dovedit nejustificate. Mai era şi întârzierea neprevăzută, în condiţiile în care timpul era calculat la minute. Când m-am întors, peste câteva minuta cu ţaţa Ileana, pe care o găsisem în fundul unei curţi prin care cântau de istov cocoşii, cu o odaie cocoţată pe o coastă din ierburile căreia zbenguiala cosaşilor dădea de ştire că suntem în preajma amiezii, am înţeles că era vorba de altceva: o ceartă în familie sau între familii: fugind de-acasă cu un drăguţ, tânăra (care era soră-sa) sfeterisise ceva din zestre sau de-ale gospodăriei şi fusese prinsă, iar acum o aduceau înapoi. Flăcăul m-a luat de amândoi obrajii, mulţumindu-mi cu căldură: „Eşti un gentleman” (!). Din toată întâmplarea am înţeles mai târziu că nu eu avusesem ghinionul sau norocul să dau peste povestea asta, ci întâmplarea făcuse ca eu să mă ivesc la timp pentru a mă putea trimite să-i anunţ pe cei de-ai casei.

Nu mult mai încolo am fost nevoit să mă despart de câini. Bandiţii n-au avut de lucru şi s-au dat la oile unui cioban care apăruse de după un cot al drumului. A trebuit să-i explic că se ţin după mine de la cabană şi nu am ce le face. Voia să se repeadă cu bâta la unul din ei, gata-gata să-l omoare. Doar la insistenţele mele a renunţat. „Să nu mai umbli cu câinii după tine că-i bai!”. Şi aşa, despuiat de „accidente”, întărit de trei încercări, am dat de o femeie „albă” care mi-ai explicat foarte clar cum trebuie s-o apuc spre Vârtoape, în timp ce m-a însoţit o bucată de drum.

*          *          *

Observ că, în vreme ce, la drum mă însoţesc câinii, acasă mă aşteaptă pisica. Pisica asta a cabanierului (Miţi) e extraordinar de drăgălaşă, deşi e comună (alb-gri) şi puţin borţoasă. Nu numai că e nespus de blândă, dar e şi foarte jucăuşă, iar în expresie şi gesturi seamănă cu Murmurel. Tolănită pe spate, m-a luat cu lăbuţele pe după gât, apoi s-a aşezat morcăind pe pijamaua mea, distrându-se să foşnească pungile în care am lenjeria şi ciorapii. I-am dat de mâncare. Nu e prea pofticioasă, se vede că e sătulă, de vreme ce de-abia într-un târziu s-a hotărât să apuce bucăţica de şniţel. Cel mai mult îi place margarina – s-o lingă de pe degetele mele. Aş vrea mult s-o am seara asta aici, dar e obişnuită să doarmă cu stăpânii, la etajul de dedesubt.

Încet, încet, somnul urcă spre gene, iar vinul din pahar scade. Aş vrea din suflet să scadă tot aşa şi durerile musculare. Încep să mă pregătesc de culcare. Mă îngrijorează şi vântul care a început să bată afară. Îl aud iscându-se din seninul cerului.

Azi a fost o zi superbă, cu un cer regal domnind peste ruginiul pădurilor de fag.

*          *          *

După un somn neîntrerupt de cinci ore m-am trezit şi m-am uitat pe fereastră. Cu toate rafalele sporadice de vânt, cerul era împroşcat cu stele strălucitoare. De după coama din faţa mea tocmai apăruse Orion în toată splendoarea, aplecat pe o rână.

…E opt fără cinci. Plec spre Sarmizegetusa. Nori mijlocii vin dinspre vest.

*          *          *

E 10 şi 30 de minute. Sunt la Sarmizegetusa Regia.

După nici o oră de mers m-a luat o dubiţă verde, aceeaşi pe care o văzusem şi ieri pe drum. „Ai ieşit cu norocul de dimineaţă!” mi-a spus omul din dreapta şoferului. Nici nu mă gândeam câtă dreptate avea, şi la cât noroc se referea. Eram, oricum, mai mult decât mulţumit că mă lasă la Grădişte, scurtându-mi o jumătate din drum. „Ai venit cu noroc”, mi-a repetat de câteva ori în timp ce maşina gâfâia din greu pe drumul noroios, până ce, în fine, îmi spune de ce. Mă lasă nu în Grădiştea Muncelului, ci chiar la poalele gurguiului pe care e cetatea, scutindu-mă de cel puţin cinci kilometri cât are comuna, iar după-amiază, pe la două sau trei, se întorc şi mă iau înapoi. Se bucura şi el de norocul meu, în timp ce mă întreba de una de alta. „Ai venit să vezi locurile străbunilor noştri?” m-a întrebat, fără să se intereseze, totuşi, de unde sunt şi ce hram port. (La întoarcere avea să se întoarcă râzând, spre mine: „Ai văzut ce bine s-o ascuns Decebal?”). Îndată ce am coborât din TV-ul verde, câinii s-au „rematerializat”, ca să zic aşa, apărând ca din pământ, unul alb şi unul negru, întocmai ca şi dulăii de la cabană, ce mă-nsoţiseră până la urcarea în dubiţă. Mi s-a părut absolut firească această transmitere „telepatică” de funcţii între „păzitori”.

Imediat încep urcuşul muntelui cetăţii, pieptiş. Dau de un izvor „de argint”, pentru că e săpat în pat moale de mica. Dizloc, chiar din albie, două mostre frumoase, învârstate cu straturi fine, argintii, care poleiesc suprafeţele de calcit intercalate, şi le învelesc grijuliu, în câte o pungă (sunt destul de friabile); una pentru familia Constantinescu, una pentru mine. O voi pune la loc de cinste, pe birou. După vreo zece minute de urcuş spornic încep să apară lespezile dizlocate din zidul cetăţii şi rostogolite de războinicii romani la vale. În ciuda stratului gros de muşchi şi ferigi care le căptuşeşte, sare în ochi faptul că sunt lucrate de mână de om. Unele au încremenit în poziţii de echilibru precar, pe câte un vârf teşit, înfipt în pământ, printre copaci sau pe o bază instabilă. Pelerini iscoditori s-au opintit să răstoarne câte un bolovan, pentru a-i cerceta faţa protejată de statul îndelungat în hummus.

Încă un mic efort şi suntem sus. În faţă se deschide platoul cu vestigiile templelor şi ale observatorului astronomic. Am ieşit, de fapt, „în spatele” cetăţii, sau pe latura dinspre sud-vest (cred). Planul de bătaie e făcut dinainte. Mai întâi, masa, pentru refacerea forţelor. Găsesc, lângă o stivă mare de buşteni, o masă rudimentară de lemn. Pare că prin zonă sunt exploatări forestiere. Mă aşez pe banca improvizată şi deschid cutiile de conserve şi ce mai am. Câinii se înfiinţează lângă mine şi aşteaptă plini de demnitate. Împărţim totul frăţeşte. Apoi încep, cu metodă, explorarea.

 

(Desene: Sanctuarul mare, rotund şi soarele de andezit).

Un cerc plin, din două straturi de piatră peste care a rămas parţial (pe trei sectoare şi ceva din zece) crusta subţire, netedă, de andezit. La mijloc, un cerc mic. Diametrul cercului mare e de opt paşi, cu tot cu cel mic, care e de un pas. Intrarea oficiantului se făcea dinspre nord, pe o potecă de lespezi. Ca şi celălalt cerc (sanctuarul rotund), axa miazănopţii nu corespunde perfect cu direcţia nord a busolei, fiind deviată spre vest.

După ce am examinat din toate poziţiile ansamblul „Stonehenge-ului” dacic, măturând platoul dintr-o parte în alta, alternând punctele de perspectivă, privind de după fagi, în încercarea de a-i „planta”, cu ajutorul imaginaţiei, peste bazele fostelor coloane care acoperă o suprafaţă poligonală formată din trei pe cinci şiruri, am urcat cele câteva trepte către zidurile mucegăite, negricioase ale cetăţii, înverzite de muşchi, pe care am făcut înconjurul complet în circa douăzeci de minute (căci se ridică până la cel mult un metru de sol).

*          *          *

E opt seara. Sunt lângă Miţu, pe care am cerut-o pentru noaptea asta frumoasei ei stăpâne, fata cabanierului, care în prima seară mi-a făcut focul în cameră şi în baie, pentru spălat. Într-adevăr, am avut noroc, slavă Domnului. M-am întors cu acelaşi „TV” care m-a „săltat” pe la 15,10 de pe drumul la care abia mă înhămasem. Şi cei trei pasageri (tânărul şofer, unul mai în vârstă şi mai şcolit şi bătrânul localnic) avuseseră noroc. Merseseră, de fapt, la căutare de păstrăvi de fag, ceea ce uitaseră sau nu voiseră să-mi spună dimineaţă. Ciuperci care se prepară, spuneau, sfătoşi, numai pe jar de lemn. Au deschis desaga şi mi-i au arătat şi mie: mai multe pâlnii suprapuse laolaltă, cu marginile gelatinoase, închise la culoare deasupra, gălbui murdar dedesubt. Erau mult mai volubili decât dimineaţă. Omul de lângă şofer, fie mai şcolit, fie că avusese de-a face cu oameni de seamă, ştia câte ceva din istoria locurilor şi funcţia sacră a spaţiului din care tocmai mă întorsesem. Ştia, de asemenea, că fusese descoperit de Daicoviciu.

La 16,20, deja lăsat în faţa cabanei, plecam imediat spre Costeşti (Cetăţuia), fericit că puteam să mai „prind” o cetate. Dar în loc să dau de drumul spre ea, apuc pe banda albastră care m-a scos la Blidaru după exact cincizeci de minute. Cetatea fortificată Blidaru apare tot aşa de greu ca şi Sarmizegetusa, însă, în loc de fagi seculari, în mijlocul unui brâu de mesteceni, ale căror coroane erau incendiate de soarele ce scăpăta.

E 21,25. Ce-aş mai avea de menţionat? Busuioaca a rămas tot atât de bună, chiar după o bere, care a mers de minune cu mititeii şi cu ciupercile culese: iuţari albi şi portocalii. Mai încerc vreo două melodii din fluier, dar observ că deranjez pe Miţu, aşa că mă voi culca şi eu. Dimineaţă la 7,15 cel târziu trebuie să „pun pe drum”. Dar mai am ceva busuioacă în bol. Să o beau pe întuneric?

*          *          *

Dimineaţa, în Orăştie. Un suc acidulat, o cafea. Toată lumea bună vine la terasa „Palia” să-şi ia cafeaua de dimineaţă. E bună şi foarte fierbinte. Să văd cum îmi mai pierd vreo două ore prin oraş.

24 Octombrie. Abia când am revenit în Sibiu am aflat de la d-l Constantinescu de faptul că preotul Ioan Moţa, tatăl lui Ionel Moţa a ridicat frumoasa catedrală din Orăştie. Totuşi, e întrecută de cea din Sibiu, care se zice că respectă întocmai proporţiile Sfintei Sofia, fiind construită la a treia parte din dimensiunile aceleia. În 3-4 zile cât am stat acolo, am vizitat pe îndelete oraşul. Emoţionat în faţa numelor ilustre ale personalităţilor ce odihnesc la Biserica dintre brazi: Vaida-Voevod, Papiu Ilarian, Ghorghe Bariţiu, Ioan Raţiu. Pământ sfânt, mai bine zis sfinţit.

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

  1. bogdan silion

    Frumoasa experienta, mai ales ca ai trait-o cu intensitatea in plus pe care ti-o ofera singuratatea. Interesant este ca am calatorit aproximativ in aceeasi perioada la Sarmisegetuza, eu in 1997. A fost fabulos atunci. M-a impresionat mult, pe langa cetatea dacica, si Fetele Albe, situata intr-o zona salbatica, undeva la est de capitala dacica. Mai ritualizata si mai intima decat Sarmisegetuza, cetatea de la Fetele Albe impresioneaza mai ales prin faptul ca are un aspect de lacas de cult. In plus, amplasarea in mijlocul padurii, unde urmele de lupi si excrementele de animale salbatice (rasi am zis noi atunci), combinate cu paraiasele c\are izvorasc de oriunde, da taramului un aer sacru. De asemenea, m-a impresionat si cumintenia extraordinara a satenilor din catunul izolat Gradistea de Munte. Acolo am stat o noapte, intraucat drumul de la Costesti la radiste mi s-a parut foarte obositor. Ne-a cazat o doamna intre doua varste, penticoistala, care ne-a dat pur si simplu o lectie de ospitalitate neconditionata. Tin minte ca se ducea sa ia apa pentrru mancare de la 2 km si in fiecre zi facea vreo doua-trei drumuri cu doua galeti. Era cea mai tanara femeie din sat, la 42 de ani…Mamaliguta cu lapte si smantana si caldura din casa nu le voi uita niciodata.
    Interesante mi s-au parut cele 3 incercari prin care ai trecut. Spiritul dacilor, dar si al drumurilor si-au spus cuvantul. Tin minte ca si noi am avut incercari de genul acesta pe drum (am plecat la drum 6 insi). Totul a culminat cu gasirea unui cristal de cuart chiar pe sanctuarul principal de la Sarmisegetuza.
    La costeti am stat la eltisti, sectarii vegetarieni hipioti super de treaba care ne-au cazat in tabara lor cu conditia sa nu consumam carne (vin si bere da) in perioada sejurului. Ne-au oferit, in ultima seara, „hrana vie”, cum o numeau ei, adica alimente netrecute prin foc si bere nefiltrata.

  2. Cristian Florea

    Imi pare rau ca nu am avut nici ragazul, nici tovarasia unui grup de apropiati pentru a ajunge la Fetele Albe. Pentru a ajunge acolo era neaparat necesara o etapa de campare la Gradiste, cum ai faciut tu. Dar este sugestiva descrierea pe care ne-ai facut-o. Poate ne gasim intr-o vara timp sa mergem acolo. Si Codrin ar vrea sa vada locurile. Poate organizeaza Loredana cu cercetasii o ascensiune catre ”izvoarele de argint” ale istoriei noastre.
    Cat despre cristalul de cuart pe sanctuar, cu siguranta a fost asezat de oamenii de la Elta.

    …Gradistea de Munte este o asezare muribunda, cu o populatie nu numai imbatranita, dar si amestecata cu alogeni de tot felul, dupa cum ai putut constata din insemnarile mele. problemele medcale, de asemenea abunda.
    …Inca ceva interesant am mai aflat din convorbirile cu localnicii: din apropierea Sarmizegetusei rusii au exploatat la greu uraniu in anii 50. Mi-au aratat ecartamentul fostei linii ferate inguste, intre timp acoperit de vegetatie, pe care circulau trenuletele cu minereu.
    … Muntii Orastiei ofera, inca, surprize…

  3. boogie2000

    Neaparat sa mergem…Poate chiar la anul. Sunt convins ca, daca dacii au ascuns intr-adevar vreo comoara, numai la Fetele Albe putea sa se intample lucrul acesta. 🙂 Un motiv in plus sa mergem. E greu cu cazarea acolo, mai ales cu copiii, dar ne vom descurca.

  4. Cristi

    De ascuns, au ascuns, numai ca a fost descoperita. Decebal a dat ordin sa fie deviata albia paraului, a ingropat tezaurul tarii si a facut sa curga raul inapoi peste loc. Dar se pare ca un localnic a vandut secretul (sau a fost torturat), pentru ca romanii au pus mana pe el.

  5. boogie2000

    Poate a mai ramas ceva si pentru noi. Cassius Dio a amintit doar de o parte din comoara, cea desconspirata de un anume Bicilis. Cu siguranta ca si pe la Fetele Albe se mai gaseste ceva aur. Dar nu de asta mergem, nu?:)

  6. Cristi

    Pai de asta mergem, nu? (e ceea ce asteptam sa aud de la tine). Si nu uita, pentru numele lui Zamolxe, detectorul!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: