Despre oameni si caini/ de Bogdan Silion


Am trait si am crescut intr-o mahala din centrul orasului (da, exista si asa ceva), iar multe dintre amintirile mele din tineretea timpurie sunt despre oameni si caini. Destinele ne fac sa ne apropiem sau sa ne distantam de unii oameni importanti din viata noastra, despre care auzim sau pe care ii revedem dupa atatia ani. Traim insa intr-o lume a omului, in care suntem proiectati (cum ar spune Filosoful) cu patimile si crucile noastre. De aceea, ca stapani ai lumii noastre ce suntem, ne intereseaza mai mult intersectiile de destin, ofertele de viata, spatiile sociale si toposurile launtrice in care Celalalt exista pentru noi (si noi pentru El), in care Omul, singurul stapan al acestei mundanitati, da sens acestei lumi, singura care conteaza cu adevarat.

Cu toate acestea, desi impartim acelasi pamant si acelasi soare ne incalzeste, avem fiecare lumea noastra, suntem identici in esenta, dar atat de diferiti in fapt. Situarea afectiva in mundan ne face sa fim diferiti, iar aceasta este formata din amintiri si sentimente care ne marcheaza existenta. Situarea afectiva individuala este cea care face diferenta dintre noi, dar si cea care ne certifica asutenticitatea faptului de a fi umani. In mod ciudat, multe dintre experientele din care este formata lumea noastra isi gasesc izvorul in fapte personale – micile secrete din copilarie sau legaturile afective cu muzica, cu natura si nu in ultimul rand, cu animalele – fapte care nu au nicio legatura cu oamenii. Imi amintesc de astfel de experiente “in afara mundanitatii”, cum le-am numit intotdeauna. Dintre toate insa intalnirile cu cainii au fost dintre cele mai emotionante si puternice. Am considerat intotdeauna ca exista o legatura puternica intre experienta de viata si simturi. Iar daca vrei cu adevarat sa te apropii de lumea patrupedelor nu este de ajuns sa ai sentimente umane; este necesar sa iesi putin din autosuficienta lumii tale, din mundanitatea ta, sa renunti la obiceiurile si tabieturile culturale si sa ajungi la esenta sufletului, acel ceva incoruptibil, izvorul tainic dincolo de sentiment, cel care te insoteste in afara lumii…

Am avut nevoie de acest excurs pentru a-mi gasi starea si situarea afectiva potrivita care sa explice de ce avem nevoie de caini. Pentru ca eu am avut nevoie si m-am simtit intotdeauna mai uman (dincolo de sentimente) in apropierea lor. Dintre numeroasele intalniri in viata pe care le-am avut de mic copil, una mi-a marcat cu siguranta existenta: intalnirea cu Vasile, catelul mahalalei noastre. Vasile avea o prezenta atat de placuta, incat a sfarsit prin a fi iubit neconditionat de TOTI oamenii de pe strada. Tin minte ca am ramas surprins cand, adolescent fiind, am vazut pe un vecin care ura cainii in general, deschizand poarta si strigandu-l pe Vasile in dorinta de a-i arunca un os. M-am gandit mereu la aceasta abilitate a unui caine de a comunica afectiv cu oamenii din jur, de a se face placut si a-i face pana la urma pe stapanii acestei lumi sa iasa putin din ei, sa-si depaseasca sentimentele si sa se aseze afectiv in acel topos (Paradis launtric), in care oamenii pot trai pasnic cu animalele.
Ce il facea pe Vasile sa fie atat de deosebit? Nu gasesc in amintire decat descrieri banala despre el si stiu, totodata, ca mai era, pe langa acele insusiri nobile pe care le avea, un “ce” pe care nu mi l-am explicat niciodata. Parea uman in eleganta lui imperiala, in blandetea firii sale, in modul cum te privea si iti multumea (cu o plecaciune usoara a capului) de fiecare data cand il mangaiai sau cand ii dadeai ceva de nancare.

Ceea ce il facea cu adevarat deosebit era insa capacitatea extraordinara (asemanatoare cu empatia) de a-ti scana sentimentele, si, in functie de starea ta, sa stie daca se gudura, se joaca, te linge sau iti pune capul in poala. Astfel, multe esecuri, prabusiri, victorii sau pur si simplu mici bucurii, le-am petrecut alaturi de Vasile. El era un fel de confesor tacut, intotdeauna pozitionat adecvat fata de trairea mea nemarturisita. In starile de disperare crunta ale adolescentei, Vasile, cainele vagabond al strazii noastre, isi punea usor capul pe piciorul meu, scancea, ma lingea si nu se despartea de mine pana nu il goneam. Multi dintre copiii si adolescentii din generatia mea pot confirma cele spuse, pentru ca si pentru ei Vasile cel intelept era unul dintre cei mai buni prieteni. Mai tin minte ca de fiecare data cand a fost prins si dus la ecarisaj (de cel putin 3 ori), se adunau vecinii din cele doua strazi ale mahalalei noastre, se facea un mic comitet, se strangeau bani si a doua zi Vasile era iar printre noi, vesel, fericit si parca distant fata de tot ceea ce i se intamplaese. A murit izbit de o masina, care a fost avariata serios in urma contactului cu puternicul patruped. Mama, impreuna cu alte doua vecine l-au tinut in brate pana cand si-a dat obstescul sfarsit, fara scancete si parca fara regrete, frumos, nobil si fericit, multumind astfel pentru existenta lui alaturi de noi. Iar noi am revenit la mundanitatea noastra, sporiti cu intelegerea faptului ca lumea fara caini nu este aceeasi.

De ce am povestit toate acestea? Pentru ca, in aceasta perioada cand se vorbeste despre eutanasierea maidanezilor, se ia ca punct de pornire sentimentele bune sau rele pe care le avem fata de caini. Organizatiile care lupta pentru protectia animalelor aduc in prim plan sentimentul milei pe care ar trebui sa il avem fata de patrupede, iar cei mai “umanisti” dintre noi(care iubesc mai mult “umanitatea”, regasita sub forma civilitatii) gasesc ca doar solutia eutanasierii ar rezolva problema inmultirii cainilor vagabonzi. De fapt, solutia eutanasierii, sustinuta de noii “umanisti” ascunde sub pres neputinta, indiferenta si cruzimea de care dam dovada, indiferent de forma in care s-ar regasi acestea.
Doua ar fi solutiile pe care le-as vedea rezonabile in aceasta problema, care tinde din ce in ce mai mult sa evolueze intrte doua extreme de neconceput (uciderea sau salbaticirea cainilor fara stapan):

  1. infiintarea unei politii a animalelor, care sa taxeze, de exemplu, cruzimea celor care arunca animalele pe strada.

  2.  insemnarea (de exemplu, printr-un cercel in ureche) a cainilor de cartier protejati de membrii unei anumite comunitati, astfel incat acestia din urma sa fie direct raspunzatori de patrupedul care-si face de cap.

In afara acestor doua solutii, oricare alta este lipsita de civilizatie, inumana, inechitabila si nefondata rational.

pentru Vasile…

Anunțuri

Despre boogie2000

Sunt profesor de socio-umane la Liceul Teoretic "Emil Racovita" din Galati. Am absolvit filosofia la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi si am obtinut titlul de doctor in filosofie al aceleiasi Universitati, in anul 2010. Publicist, eseist, editor de reviste de cultura (Akademia, Podul, Argo), am publicat doua lucrari, "Rusia si ispita mesianica" (Vremea XXI, 2004) si "Mircea Eliade si misterul totalitatii" (Eikon, 2016). Domeniile principale de interes sunt: filosofie, istoria mentalitatilor, teologie, religii indiene. mitologie. filosofia simbolului, cinematografie.

  1. frumoasa si plina de caracter opinia ta , sunt de parere ca ai perfecta dreptate si inca ceva , de ceva vreme aud tot felul de pareri. cea mai trasnita era sa exportam cainii in Filipine si sa scoatem comunitatea europeana din criza…………………………cu drag Bogdane.

  2. Victor

    Ce spui tu e o poveste feerica, parca desprinsa din basme. E frumos, idilic. Insa constrasteaza puternic cu imaginea haitelor de caini agresivi (din cauza foamei, a bolilor, etc). Una e sa ai un caine bland la poarta, si repet UNUL, si cu totul alta e sa ai zeci de mii intr-un oras.

  3. bogdan silion

    Nu avem dreptul sa luam viata unui suflet, indiferent de argumentele civice pe care le avem. Sunt convins ca toti cei care vor moartea unei fiinte au un fel de „gandire de tortionar”, excelenti cetateni, dar inumani in esenta. Ca sa nu fim inselati de „bunatatea” afisata a oamenilor, intrebati-i pe cei de langa voi daca iubesc animalele. Atunci va veti convinge ca exista o diferenta mare intre a fi cetatean respectabil si a fi om bun…

    • Anonim

      Care e diferența, dacă e vreouna, între șobolani, tânțari și câini, că și pe ei îî omorâm. Să înțeleg că ăia care omoară tânțarii și șobolanii sunt torționari ?

  4. Cristi

    Frumoasa si emotionanta evocarea lui Vasile. Cred ca fiecare dintre noi a cunoscut macar o data in viata un animal inteligent si tandru capabil de un atasament nelimitat. Sigur ca da: animalele sunt nevinovate. Oamenii sunt vinovati pentru ca s-au inmultit necontrolabil pe strazi. Demolarile la scara gigantica din timpul lui Ceausescu, mai ales spre sfarsitul anilor 80 a lasat in strada cea mai numeroasa generatie de caini vagabonzi. Imi amintesc cum s-au demolat casele la care ma uitam pe aceeasi fereastra pe care privesc acum spre blocul lui Guzi. Erau cateva trupuri de cladiri, unele cu fata spre Vadul Sacalelor, altele spre Prelungirea Traian. De la etajul cinci, de unde stau, puteam vedea perechea de catelusi albi din curtea unor batrani. Dupa ce au fost demolati, au primit locuinta (la bloc, desigur) nu stiu in ce zona. Cu cateii n-au avut ce face, mai ales ca crescusera; i-au lasat pe maidanul acoperit cu noile daramaturi. Dar in fiecare zi veneau amandoi batranii cu sacosele pline de mancare. La vederea lor (dar ii simteau de departe) cateii incepeau sa scheaune de bucurie, dar si de dorul lor. Stateau cu ei in timp ce isi lipaiau mancarea, apoi urmau clipele cele mai dureroase. Cainii nu voiau pur si simplu sa le dea voie sa plece. Se agatau de ei cu labele, scheunau si ii insoteau pana ii pierdeam din vedere. Apareau din nou in zona dupa un timp. La scenele astea sfasietoare am asistat o perioada, pana cand, dupa vreun an sau mai bine, au inceput sa se indeparteze, poate in cautarea stapanilor, sau a hranei, sau a unei partide bune, tot mai mult si tot mai des de locul fostei curti.

    Propunerile tale trebuie putin detaliate. Politie a animalelor? Hm. Iarasi bani din buget, iarasi Directie cu director sau comisar si subcomisar etc. As amenda pe cei care arunca animalele in strada, insa pentru alte motive dect „cruzimea”. Mai nou, cei care eliberau animalele pe strada (fara cruzime) erau cei care le adopasera cu o ora inainte, la adaposturile unde erau stranse de pe strazi. La a doua propunere, atrag atentia ca raspunderea este individuala. Daca un catel „de cartier” a muscat pe cineva, pe cine amendezi? Pe toti riveranii? De fapt, nu au ce cauta pe strazi cainii fara stapan. Asa cred. Solutiia pentru asta este in primul rand capturarea, strangerea lor de pe strazi. Apoi se poate discuta. Nu sunt neaparat pentru solutia eutanasierii, insa nici sa mai fie sfasiat cineva nu mai trebuie sa se intample.

  5. bogdan silion

    Interesant este ca m-am inteles intotdeauna excelent cu cainii. Intamplator sau nu, niciun maidanez nu m-a muscat. Dupa parerea mea, in afara de solutia sterilizarii si a supravegherii in permanenta a populatiei canine, nu prea sunt solutii. Eutanasierea masiva, cum se doreste acum, e un genocid barbar, la care niciun om rational nu poate subscrie.
    Cristi, solutia adoptarii cainilor de catre membrii unei comunitati mici se realizeaza deja. Si noi vrem sa facem asta cu o catelusa micuta, frivola, din fata blocului, pe care vrem sa o transformam in „catelusa de cartier”. Nu a facut niciodata rau si nici nu va face daca este hranita. Cainii salbaticiti de foame sunt tot victimele nepasarii noastre, pentru ca trecem pe langa ei si nu ne induram sa le aruncam o coaja de paine. Stiu, e lipsit de civilizatie sa existe atatia caini pe strada. Stiu, exista si pericolul ca unii dintre ei sa ne muste. Dar mai stiu ca orice catel preia cate ceva din comportamentul oamenilor pe langa care traieste. Vasile era civilizat si bun, pentru ca era inconjurat de bunatate si caldura. Eu spun ca tot noi ar trebui sa ne educam sentimentele, sa ne reevaluam comportamentul, pentru a face mediul din jurul nostru mai putin ostil. Iar civilitatea si bunatatea nu vor veni niciodata daca omoram cateii. Nu putem sa ne spalam pe maini astfel.

  6. Cristi

    Sterilizarea nu rezolva problema atacurilor cainilor (mai ales in haite) care sunt zilnice. Evident, nu cainii sunt de vina ca au fost lasati sa se inmulteasca necontrolabil pe strazi. Zilnic sunt muscati oameni de caini in oricare oras mare. Unii mai sunt si sfasiati, si chiar ucisi. Trebuie stransi de pe strazi. Punct.

    Si mai e un aspect. Cati oameni crezi ca isi pot permite sa infieze un caine? Raportul intre numarul locuitorilor si cel al populatiei canince se apropie de 10 la 1. Din zece oameni sau chiar din zece familii, nu stiu daca una este dispusa sa adopte un caine? La bloc nu poti sa cresti un caine mare. Iar cei care locuiesc la casa sunt mult mai putini si au deja (o buna parte din ei) caine. Solutia nu e asa simpla.

    Iar cu cateii „crescuti” de o comunitate, dar de fapt in strada, este candida si imorala. Gandeste-te ca dragalasul catel de azi, favoritul blocului, se imperecheaza si va avea pui. Pune zece ani intre prezent si populatia canina consolidata din imprejurimile blocului tau. Mai pune si populatia de sobolani care se va prasi pe langa resturile de mancare. Si celelalte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: