Jurnal de voyeur social VII/ iulian grigoriu


Odiseea revoluţiei mele
În timpul „carierei” mele de „revoluţionar”, s-au petrecut vreo două-trei evenimente demne de consemnat.
Eram de părere că în noaptea de 22 spre 23, oamenii ar fi trebuit să rămână pe străzi. Credeam că dacă ar fi fost transformată noaptea în zi, ar fi fost preîntâmpinate cine ştie ce mişcări obscure ale duşmanilor revoluţiei. Aceştia puteau fi securiştii, teroriştii şi comuniştii, cei cu funcţii mari, cei care îşi vedeau ameninţate interesele. Dintre ei, mulţi au apărut în anii din urmă cu titlu de eroi ai revoluţiei din decembrie 1989… vechiul secretar de partid, cel care făcea legea în oraş, acum este parlamentar . Dar asta e o altă poveste.
În prima seară, cineva din sediul tineretului (o secretară care multă vreme mi s-a părut dubioasă, măcar prin faptul că mânuia foarte bine butoanele telefoanelor de pe acolo), ne-a spus că a primit un mesaj de la Consiliul Judeţean, fără să precizeze cine i-a cerut asta, ca să mergem să mobilizăm oameni de prin cartiere. Că interesele revoluţiei sunt ameninţate, că oraşul este atacat cu elicoptere pe Dunăre – nu se ştia precis, eu o ţineam pe-a mea, că vin ruşii. De ei mă temeam încă înainte să cadă Ceauşescu. Spuneam că nu vom fi îndeajuns de maturi atunci când ne vom debarasa de Ceauşescu şi că or să vină iar pretenarii de la răsărit să facă ordine. Se vede că temerile nu mi-au fost chiar în van, având în vedere acţiunile unor Militaru, Pancea sau chiar Măgureanu; apoi foarte mulţi ruşi veniseră deja ca „turişti”. În fine, nu mi-am dat seama că sunt manipulat. Ori poate că uteciştii doreau să scape de noi? Am alergat pe străzi împreună cu un tip (mai înalt decât mine) care mai târziu s-a făcut „bahai” (adept al lui Bahaulah, o religie nouă, de prin secolul 18-19, ce propovăduieşte unirea tuturor oamenilor într-o suprareligie cu miza înfăptuirii păcii mondiale). Dar de unde să aducem noi oameni? Am ajuns până în Ţiglina 3, am spart lacătul de la clopotniţa bisericii Sf. Vasile (cu securea pe care o purtam în geantă) şi am început să facem mare tămbălău. Câţiva strigau de la geamuri să ne potolim, cu alţii începuserăm să vorbim, să le zicem să coboare în stradă, să mergem la Consiliu, că e nevoie de oameni, că ne atacă elicoptere, că trebuie să luptăm, să nu doarmă, să se trezească. „Hei, oameni buni, ieşiţi afară! E nevoie de voi! Haideţi să luptăm pentru Revoluţie!” În fine, am adunat cu chiu cu vai vreo 20 de oameni şi am avut instinctul să-i duc pe căi ocolite la sediu: am coborât apoi până pe Tecuci şi de acolo la vale, spre centru. Câţiva dintre cei pe care i-am scos din casă, au rămas apoi printre eroi, continuându-şi cariera de revoluţionar începută din întâmplare. Eu socoteam că mi-am făcut atunci, într-o oarecare măsură, datoria. Cred că isteţii de la sediu m-au privit ca pe Tândală când, în loc să se pierdut în lume cu măgarul lui costeliv, s-a întors cu o întreagă herghelie de măgari fermecaţi.
*
În dimineaţa de 23, a apărut un tip, cam la 50 de ani, îmbrăcat ponosit, care mi-a spus că a fost miliţian şi că vrea să-mi predea armamentul, pistolul din dotare. Nu-mi dau seama cum de mă alesese tocmai pe mine să-mi ofere arma. Poate că i-oi fi părut cel mai inofensiv. Sau cel mai labil, să mă apuc să împuşc în stânga şi-n dreapta! Întâi m-am gândit să facem un proces verbal, apoi am refuzat să-l primesc, nu ştiu ce a făcut cu el până la urmă. A, dacă l-aş fi prins pe miliţianul ăla cu mustăcioară, care cu câteva luni în urmă îmi făcuse palmele precum celofanul… Ieşisem noaptea să mă plimb… Deja era ceva agitaţie, patrulele de miliţieni erau dublate de gărzile patriotice (armata comuniştilor) care patrulau nopţile. Simţeau ăştia ceva, sfârşitul plutea în aer ca un miros, iar eu îl percepeam precum înfometatul izul de friptură. După ce m-am legitimat, n-am vrut să spun unde merg – de fapt nu mergeam nicăieri, mă plimbam pur şi simplu – şi patrula de miliţieni m-a dus într-un sediu, pare-mi-se al unei croitorii, din complexul Ţiglina 1, la etaj, unde am avut o discuţie amicală. „Ce mă, crezi că ne e frică de studenţi? Mă, mie nu mi-e frică de moarte”… îmi tot repeta acel sergent major, dar se vedea că îi ţâţâia curul, nu prea-mi dădeam seama de ce. „Ce vreţi voi să faceţi, mă, ce puneţi la cale?” În fine, nu aveam cum s-o scot la capăt, o curiozitate masochistă mă făcea să suport scena parcă din afară, ca un observator. Aproape că nu mă interesa ce mi se întâmplă. Chiar atunci citeam Numele Trandafirului şi fusesem foarte impresionat de scena în care un sfânt suportase martiriul fără să scoată un sunet . Adevărul că bastoanele primite peste palme şi spate, cu profesionalism, m-au durut destul de tare. Palmele mi-au trecut în vreo două zile, dar vânătăile de pe spate au ţinut mai mult…

Apoi, a mai fost o zi în care mie mi s-a părut că un terorist s-a strecurat printre noi. Chestia asta cu teroriştii, a prins foarte bine şi repede în mase. Şi nouă ni se spunea că au fost văzuţi terorişti, sau tipi dubioşi în jurul sediului Tineretului, ori prin zona gării. Nu o dată am ieşit, răscolind boscheţii, ori dibuind prin cotloane, doar-doar oi vedea vreun tip cu două rânduri de treninguri, înarmat, în spate cu un rucsac de muniţie şi scule electronice de diversiune. Sunt convins că dacă ar fi fost găsit vreunul cu vreo jucărie piuitoare şi cu luminiţe, ar fi fost cel puţin snopit în bătaie. Mai probabil era să ne fi întâlnit cu extratereştrii…
*
Într-o seară, după ce am plecat de la sediu să mănânc şi să dorm puţin, când să mă întorc, după orele 22, am fost oprit de o sumedenie de filtre şi bariere. Se circula greu, noroc că aveam un fel de legitimaţie ad-hoc pe care scria FSN Tineret sau ceva asemănător.
Şi la Galaţi a existat intenţia de a se trage. Victime puteau fi produse foarte uşor. Mi-aduc aminte că la un moment dat, în clădirea pe care o ocupasem, a apărut un grup de vreo 4-5 persoane cu totul aparte faţă de toţi ceilalţi care se adunaseră pe acolo mai mult sau mai puţin întâmplător. Era şi o revoluţionară, foarte convingătoare, ieşea net în evidenţă, avea discurs. Când unul lua cuvântul, ideea îi era preluată de altcineva din grup, cei din clădire nu prea ştiau ce să zică, eu mă opuneam cu argumente cât mai puternice. Ce doreau ei? Să ieşim în stradă, să arătăm că şi la Galaţi este revoluţie – nu se vorbea atunci despre cei care fură revoluţia, toţi eram cu Iliescu în primele zile, nimeni nu oferea o alternativă mai bună, iar cei care ne puteau face să pricepem cine e Iliescu, nu apăruseră la TVR.
Ei ne spuneau că vin de la Bucureşti unde sunt câteva mii de morţi, că Galaţiul nu se mişcă. Practic, ne făceau fricoşi. E greu să fii lucid în haosul din jur, să pricepi clar ce se întâmplă, să nu scapi firul.

Cei care au fost la Bucureşti şi apoi s-au întors pe la Tineret, cu aură de eroi, nu mi-au făcut o impresie prea bună, nici atunci, dar impresia s-a confirmat şi accentuat după evenimente: cu toţii voiau să se căpătuiască. Poate că era şi timpul, de n-ar fi fost atât de ahtiaţi. Un poetastru zis Şoric, ne spunea că a plecat în seara de 22 cu un camion la Bucureşti şi s-a întors de acolo cu gloria unor poveşti confuze. Asta, poate din cauza felului în care ni le servea. Mă îndoiam de veridicitatea călătoriei sale. Îl cunoşteam de la cenaclul N&S; întotdeauna, înainte să vorbească, îşi potrivea un Carpaţi în ţigaretul din lemn (avea un fel de a linge ţigara înainte), atrăgând astfel atenţia auditoriului, dar după câteva vorbe îmi dădeam seama că nu prea are multe lucruri de zis. Mai mult era poza de poet, pe care şi-a păstrat-o încă o vreme şi i-o apreciam, precum şi preliminariul retoric. A devenit la scurt timp preşedintele acelui FSN Tineret. M-am numărat printre cei care l-au susţinut.
P.C., veşnic matol, se lăuda că împrăştiase o mulţime de creiere prin Bucureşti – „odată, am ieşit să mă piş şi am văzut nişte fraieri că stăteau cu curu pe asfalt şi le-am zburat creierii”. Îmi amintesc foarte bine aceste spuse ale lui. La un moment dat avea o diplomă de erou al revoluţiei din decembrie, semnată de Iliescu. M-am cutremurat…

În confuzia generală se putea întâmpla orice. Deja mă socoteam vinovat că am scos oamenii din casă bătând clopotele aiurea la miezul nopţii, ca o fantomă. Apucasem în câteva zile să mă vindec repede de unele iluzii; presimţeam ca „duşmani ai revoluţiei”, ca să zic aşa, profitorii acelor zile. Dar nici prin cap nu-mi treceau cele ce vor veni. În minte aveam câteva fire de colind, ce coborâseră ca o revelaţie: în agendă scriam: „Colind, trup de bărbat”, ori „din istorie rămâneau numai hainele/ îmbrăcate pentru ultima oară”. Oamenii deveniseră un fel de „hrană a ordinii”. În toamnă, nu de mult, se scufundase într-un absurd accident pe Dunăre, un vapor cu peste 300 de pasageri. Atunci, într-un poem, scriam: „Ameninţat a fost sângele Tău, Dumnezeule!” Trăiam totodată un sentiment de surescitare alături de o enervare psihică ce devia într-un fel de criză sexuală. Oare era aievea? Chiar căzuse? Însemna asta oare că apele se despart? Sau că nu se pot despărţi? Ori că Dumnezeu şi Mamona se războiau în sufletul meu? O revoluţie predispune la desfrâu pe cei neinţiaţi. După două zile şi nopţi petrecute în sediul tineretului, am hotărât să trag o fugă până la Bucureşti. Fusesem student aici şi-i bătusem străzile mai bine de doi ani. Îi cunoşteam bulevardele, zonele industriale, cartierele mărginaşe, speluncile, de la zonele absolut pestilenţiale, cu străzile mirosind a sulf sau a muşama arsă, până la cochetele bulevarde, construcţii cu aer post-modernist, de la aburii verzi ai Dâmboviţei, până la străzile pline de duh din centrul oraşului, ori din cartierele desfăşurate în jurul unor parcuri în paragină, dar care mai răspândeau încă o magie specială. Aici îmi consumam cândva reveriile, katharsisul în urma lecturilor, chiar întâlnirile neaşteptate… În asemenea stare m-am preumblat mai bine de o zi şi o noapte, căutând să pătrund dincolo de ţelurile întunecate ale celor din jur, Duhul Adevărului Revoluţiei. Nu am reuşit să-l găsesc şi nu cred că doar oboseala îmi crea sentimentul de dezamăgire. Dacă exista o revoluţie, n-am reuşit să ader la ea.
Treceam de filtre spunând că sunt student sau arătându-le carnetul. Se trăgea ici-colo. Aerul era plin, ca într-un soi de exorcizare, dar pare-se, gloanţele nu mi se adresau. Am revăzut Regia, scufundată într-o obscuritate imundă, am luat-o pe traseele mele, lungi de o zi şi o noapte, aşa cum făceam pe vremuri, oprindu-mă să beau apă, ori fumând câte un chiştoc de ţigară. Uneori întâlneam cortegii ciudate de oameni (care îngropau pe alţii?, nu ştiu), ori altele care împărţeau ajutoare. Atunci am băut dintr-o cutie, un suc de mere care avea un gust pe care nu-l mai încercasem niciodată. Mi s-a părut extraordinar de bun… şi totuşi, era trist. Am văzut chiar un om beat, cu o geacă albastră şi o mitralieră, care trăgea împleticit, împroşcând gloanţe, am văzut copii înarmaţi şi ţipând, dar nu Adevărul, nu spiritul… Am trecut pe la sala Radio din Nuferilor, apoi pe la Atheneu, în centru am auzit tancuri făcând un zgomot infernal. Apoi am luat-o spre Televiziune, cu şiruri de oameni aşteptând, fără să mă lipesc de nici un grup, fără să se lege nimeni de mine, cu o geantă maro în spate, în care aveam o sticlă de jumătate de apă, o biblie mică, verde, protestantă, şi alte câteva relicve ale proniei, cum îmi plăcea să zic. Acolo încă nu se trăgea, ori poate că nimerisem o perioadă de acalmie…
Când m-a întors, cu un tren la fel de întunecat, bântuit de aceeaşi tristeţe, am scris Împotriva Revoluţiocultismului. Odată ajuns, le-am făcut morală eroilor (viitori) pripăşiţi la sediul Tineretului, i-am moralizat pe băieţii de la Cenaclu, lăsând un rest pe fundul unei sticle de coniac Milcov de un litru, m-am culcat şi am dormit, trezindu-mă încă înainte de Crăciun. Un singur prieten am căutat atunci în Bucureşti, singurul de la care aşteptam un sens în acele zile, dar nu l-am găsit. Prin poştă ne scrisesem, vorbisem şi la telefon, dar în acel moment o fi fost şi el blocat prin vreuna din noile redacţii îmbolnăvite de libertate… La Tineret erau mereu alţi oameni, un grup care vorbea bine şi provocator, iar în faţa Consiliului, taburi…

Împotriva REVOLUŢIOCULTISMULUI
(primul meu articol ziaristic, înaintat către noul cotidian al oraşului, dar nepublicat. În holul Paiaţei Libere exista acum o maşină de scris la care aproape oricine putea să scrie un articol şi să-l lase redacţiei)
„Dacă acum cîteva săptămîni, ne-ar fi întrebat cineva ce am face dacă am fi cu adevărat liberi, probabil că am fi imaginat pe loc zeci de proiecte, care mai de care mai neverosimile. Am fi ocolit adevărul. Am fi înţeles că întrebarea nu ajunge pînă acolo. Nimeni, sau foarte puţini ar fi răspuns: ceea ce fac şi acum, sau voi lupta pentru aceeaşi lume pentru care lupt şi în prezent.
Dar la întrebarea: ce ai face ca să fii liber cu adevărat?, ce am fi răspuns? Am fi găsit sursa libertăţii în interesele, pasiunile, sau slăbiciunile noastre? Ne-am fi găsit împlinirea în activitatea noastră de zi cu zi, fie ea chiar presărată cu mici neajunsuri pe care am fi încercat să le ocolim?
Ar fi ţintit cineva răul primordial al societăţii actuale româneşti? De nu am fi avut morţii de acum, am fi înţeles vreodată cu adevărat răul cel mare care a fost smuls din rădăcină? Ar mai fi fost acum goana aceasta după schimbare, revendicare, înnoire cu orice preţ?
În aceste zile, miracolul a ţîşnit cu viteza unui fulger pe un cer al libertăţii. Privim ochii larg deschişi ai celor care nu mai privesc nicăieri. Se poate muri din confuzie, se poate muri dintr-o farsă, iată lucrul cel mai dureros. Se poate muri fugind sau se poate muri în luptă. Se poate muri la nesfîrşit, ocolind adevărul. Moartea de glonţ este cea mai dureroasă minciună. Cea mai mişelească moarte a lovit fraţii noştri înlăuntrul celei mai cumplite societăţi care a obligat pe oameni să-şi piardă credinţa. E dureros că morţii noştri au plătit pentru greşelile altora. Ei au plătit pentru tăcerea noastră, pentru incultura, ipocrizia unor intelectuali sau politruci scopiţi. Pentru inconştienţa, impostura, incompetenţa unei bande de analfabeţi înarmaţi.
Însăşi existenţa uneltelor aducătoare de moarte, inventate de om şi îndreptate asupra omului arată că trăim într-o lume imperfectă. Revoluţia nu ne va spăla eventualele viitoare greşeli.
La vîrsta de fier a omenirii, oamenii pot şi trebuie să se unească. Dumnezeu nu a murit ci, astăzi el s-a întrupat odată cu renaşterea României. Fericit destin al unei armonii cosmice ! O lume întreagă ar trebui să ţină cont de semnul acesta.
Românii au meritat libertatea. Astăzi începem să învăţăm a silabisi: Libertate.
Iar ţie, Demetra, zeiţă a belşugului, sîntem datori să-ţi înălţăm un nou imn!
semnează Un soldat”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: