jurnal de voyeur social VI/ iulian grigoriu


Odiseea revoluţiei mele

Odiseea revoluţiei mele a început pe 22 dimineaţa; coborând în vacarmul lumii, m-am întâlnit cu Toni B., pictor de flori şi naturi moarte. Am făcut o tură alături de mulţime, cam până la Librăria Centrală , apoi am urcat înapoi pe strada Brăilei . Toni a scos nişte araci dintr-o grădină şi apoi acasă la el, la o vodcă pe care am băut-o cu oarecare greutate, căci eram mahmur de la cenaclul din seara trecută, am încropit nişte lozinci pe nişte bucăţi mari de pânză. El avea „văpsele şi bidinele”. Ne-am întors iarăşi în stradă, cu pancartele pe care era scris „Moarte dictatorilor”, „Jos criminalii!”, „Vrem libertate!”
În primul „ziar liber” al urbei, scos ca o foaie volantă cu nişte articolaşe într-un limbaj la fel de obosit ca şi până atunci şi în plus nesemnate, în fotografia neclară, ce căuta să surprindă spiritul Revoluţiei, apar toate cele trei-patru pânze scrise de pictorul T şi la capetele lor, dizolvaţi în tuşele şi umbrele mulţimii, străjuiam noi, cei prin care avea să vină pedeapsa şi eliberarea… la un capăt eu, la celălalt, Revoluţia, iubita mea şi a tuturora…
Asta se întâmpla pe esplanada Casei de Cultură a sindicatelor, la orele amiezii. Apoi nu ştiu cui i-a venit ideea de a o cuceri.

Un tip amoc la Casa de Cultură a Sindicatelor
În marasmul general mi-am luat misiunea de a scoate boxele afară, pentru ca lumea să asculte postul de radio şi pentru a vorbi şi noi de la microfon. Eram în miezul faptelor, în mulţimea vorbind mulţimii.
Cînd, în amocul şi marasmul comitetelor de salvare locală, remarc un tip ce graseia spre bibliotecă. Şaten deschis, înălţime medie, cu figură de copil bătrîn, părul lins şi rar, poate student sau candidat la studenţie, într-un palton negru, cu nişte ochelari aurii, rame metalice, lentile rotunde şi destul de groase (pare-se miop) afişînd o politeţe care în acele momente părea cel puţin extravagantă şi o mare lipsă de priză la realitate. Bibliotecara agitată, femeia de serviciu aşijderea, iar tipul foarte tacticos printre rafturi. Este interpelat brutal: ce doreşti dom’le, nu vezi ce balamuc e aici ? la care omul scoate o notiţă din buzunar şi explică însoţit de gesturi docente: caut cuvintele marasm şi amoc. Îmi dau seama că pentru el, de sensul acestor cuvinte atîrna acum destinul universului şi implicit, al României. Am rămas cu gura căscată. Tipul e profetic şi pare coordonat direct de un fir nevăzut.
-Marasm, marasm e … că batem pasul pe loc… unde le-ai întâlnit?
-În Shakespeare!
-Aha!
Dar elementul e imperturbabil. Îmi spune că îi trebuie un dicţionar.
– Uită-te puţin împrejur… E revoluţie!
-Amoc, amoc… ce ar putea fi amoc ?
Îi zic: – Dom’le, amoc eşti dumneata! şi plec să scot boxele afară, pentru ca lumea să afle că şi Casa de Cultură e cu noi.
Dar nu scap bine de tipul amoc, că mă interpelează un soi de alter-ego al personajului, bolborosind în barbă că el trebuie să-i urmeze lui Ceauşescu la conducerea ţării… aşa a fost stabilit… iar prima doamnă, ei bine, nu era alta decît o fostă colegă de-a noastră. Mie îmi fusese colegă de liceu, iar lui, cu un an mai mică, colegă de facultate. Aşa era pe atunci: băieţii făceau un an de armată şi deveneau colegi cu fetele mai mici cu un an.
Sînt momente în care privind la cea mai de necrezut realitate, avem tendinţa să o înlocuim cu altceva şi mai neverosimil. Am înţeles că nu-l pot îndepărta pe amic de paranoia în care se instalase, de aceea nici nu l-am contrazis. Era transpus şi mi-am dat seama că oamenii pot înebuni pe loc. Mai pot adăuga că această fată, cu care fusesem bun amic în liceu, abia dacă schimbase cîteva vorbe cu „viitorul preşedinte” în timpul facultăţii. Între timp, personajul a devenit cu adevărat client al spitalului de psihiatrie.
*
Ce s-a mai întîmplat după aceea cu Casa de Cultură a Sindicatelor? Vă aşteptaţi poate să vă spun că am prins un terorist, dar asta s-a întîmplat mai tîrziu şi nu l-am prins noi, ci s-a dat singur prins şi tot singur a scăpat, dar nu asta vă povestesc acum.
Mai întîi au dispărut sindicatele. Apoi cultura. Directorul ei a ţinut că activităţile neculturale nu afectează nici un centimetru pătrat din aria celorlaltor activităţi. Aşadar, totul e cultură.
Discoteca a fost reamenajată în stil occidental şi se va fi deschis în luna aprilie, s-a reînfiinţat ansamblul folcloric Doina Covurluiului; aici se desfăşoară tot felul de cercuri şi cursuri tehnico-aplicative sau cu priză imediată la economia de piaţă. Pentru îmbogăţirea fondului de carte (care conţine aproximativ 100.000 de volume) se cheltuie anual 200.000 lei etc.
Apropo de fondul de carte, biblioteca era închisă, bibliotecara fiind în concediu medical. Şi pînă la urmă, fondul de carte a dispărut.
*
Dar să revin în decembrie 1989. Ştiam de câteva zile că la Timişoara se întâmpla o tragedie, auzisem vorbind la Radio Europa liberă pe cineva dintr-un Front de Salvare Naţională pe fond de ţăcănit de mitralieră. Lucrul mă făcea să tremur de neputinţă. Pe când ziarele Scînteia, ori Paiaţa Nouă de aici, vorbeau despre huligani şi forţe ostile comunismului. Se publicau la Galaţi, în oraşul roşu, „ode esenţiale” „conducătorului iubit”. Bleah! Nu cred că i-a obligat nimeni. Ştiam că nu mai e mult, că trebuia şi la noi să cadă. Faptul că românii auziseră începând cu ziua de 17 decembrie la Europa Liberă vorbindu-se de un Front de Salvare Naţională, a făcut ca noul Front, emanat de revoluţie, în frunte cu Iliescu să prindă imediat. O fi fost numai o întâmplare? Eu unul am făcut imediat legătura, astfel că în mintea mea Iliescu şi-ai lui apăruseră aureolaţi cu meritul unei opoziţii de care nu se făcuseră „vinovaţi”.
Cât a fost lumină pe 22, am umblat pe străzi, iar seara am auzit că în Bucureşti se trage. Atunci am ieşit din nou. Aveam în geanta mea maronie, pe care o ţineam mereu pe umăr, un cuţit, o Biblie (din cele protestante, mai reduse ca dimensiuni, pe o hârtie ca foiţa de ţigară, într-o copertă verde de vinilin) şi… o secure. Mi-a trecut prin cap că Biblia şi Securea sună mai bine decât Secera şi Ciocanul. Aşa a început.
M-am întors la Casa de cultură spre seară şi m-am trezit într-un comitet de pază a clădirii. Mi s-a părut derizoriu ceea ce făceam în acel moment. Invoc faptul că mi-am dat întâlnire cu pictorul T. B. la hotelul Tineretului, aşa-zisa Casă Roşie (acesta era unul din punctele noastre de întâlnire, în caz că evenimentele ne ameţesc prea tare) şi ies din încurcătură.
Cum ajung acolo, mi se spune de la recepţie că m-a sunat T (el avea o oarecare notorietate în urbe prin faptul că îşi dăduse demisia din UTC, dar mai ales prin barba sa impunătoare, musteţile enorme, şi nu în ultimul rând, prin vocea sonoră şi ochii verzi, vii, cu o privire luminos concentrată). Îl sun la rându-mi, sub privirile atent receptive al recepţionerei, la numărul lăsat, şi-mi spune să ne întâlnim la sediul fostului UTC. Nici nu ştiam prea bine unde se afla. Aici îl scoatem cu binişorul din clădire pe şeful tineretului comunist, un tip antipatic, cu ochelari şi urme de vărsat de vânt pe obraz. Mai avea şi un secretar care nu prea se lăsa dus şi care a mai revenit de câteva ori, probabil să mai facă ordine în documente. Eu îl luam peste picior, întrebându-l dacă a şters bine praful. Nu ştiu ce s-a făcut cu documentele până la urmă. Eu şi cu Toni am fost primii în clădire. Pe aceeaşi stradă, la 50 de metri distanţă, se dădeau lupte acerbe pentru putere, în sediul Consiliului Judeţean. Acolo erau dinozaurii care se luptau pentru Marele Ciolan…
*
În timpul nopţii au apărut tot felul de indivizi să se înroleze în Revoluţie. Făcusem un filtru la uşă: era o chestie aşa, ca în fimele americane să controlezi oamenii dacă sunt înarmaţi. Se tot formau brigăzi care plecau şi păzeau anumite zone din oraş. Nu mi se părea cine ştie ce… A doua zi se vor recruta voluntari pentru detaşamentele care să meargă la Bucureşti, alţii plecaseră probabil pe cont propriu acolo, cum voi face şi eu imediat. Am zis că deocamdată sunt util în Galaţi. Am rămas vreo două zile şi două nopţi în clădirea fostului UTC, aţipind pe unde puteam; rareori mai treceam pe acasă, ca să mănânc. Deja începusem să simt ostilitatea clădirilor şi birourilor irositoare de viaţă pe care aveam să le numesc „săli de aşteptare pentru săraci”, „capete de hârtie ale idolilor”, „monştri cu cuţitul în beregată”. Vedeam multă prostie şi nesimţire împrejur. Mulţi erau interesaţi numai să obţină funcţii şi avantaje. Totuşi, acolo am trăit magia acelei zile de Crăciun, când se tot spunea că Ceauşescu a fost prins, judecat şi că urmează să fie executat. Ambiguitatea situaţiei, dar mai ales magia muzicii de la genericul Actualităţilor ce înlocuiseră vechiul Telejurnal, îşi făcea în mine efectul unui narcotic. Ne adunam în faţa unui televizor color, de prin dotările elitei tinerilor comunişti din urbe şi urmăream anunţurile contradictorii care măreau suspansul şi tensiunea. Ne socoteam deja importanţi, aleşi. Curajul nostru de a ne afla în treabă era răsplătit cu ceva umbre din privilegiile potentaţilor. Moartea devenise o târfă îmbrăcată numai în dresuri, făcând gesturi promiţătoare, încolăcindu-ne cu picioarele. Ascultând ştirile, vedeam numai vulve împrejur. Era insuportabil, să ţi se dăruie toate femeile deodată. Iar celălalt sentiment, echivalent ca tărie, dar provenind din altă lume, era muzica de colind, picăturile de sevă caldă ce pogorau în mugurii sufletului, începător şi în bine şi în rău. Şi căile încet-încet, abia-abia dădeau să se despartă, stânga şi dreapta, aşa cum fiecare aveam să alegem. Deocamdată eram apropiaţi, eram un singur trup. Unul Singur !
*
Într-una din zile (timpul era foarte dens, neprecizat) am dat un interviu unei ziariste din vechea gardă de la ziarul Paiaţa Liberă (în acele zile totul devenise, subit, liber). I-am vorbit peste o oră, a scris un caiet de 48 de file, dar nu am văzut nimic publicat. Îmi mai aduc aminte din peroraţia mea, atât, că „poezia e totuna cu adevărul”, şi cum îi spuneam că vechiul sistem al idealului programat, precum şi mecanismul „pilelor şi relaţiilor” trebuie să dispară, poporul român să iasă în faţă cu valorile, cu tot ce a fost sugrumat în perioada ceauşistă şi comunistă. Habar n-am ce am putut să-i spun de a scris atâta – eram într-un fel de transă-beţie pe care încă reuşeam s-o duc pe picioare. Cu un fel de mândrie neaoşă, apăruse sintagma „se zicea că mămăliga nu face explozie” şi am folosit-o şi eu: îmi dau seama că nu ştiam atunci când îl tămâiam nevoie-mare, mai nimic despre poporul român, şi cât rău ne-am făcut noi singuri, unii altora, de-a lungul timpului.

Anunțuri

Un comentariu

  1. Cristi

    Hm. Curios ce gust de cenuşă îmi evocă zilele alea. Eu am ieşit pe străzile Galaţiului fără să fac vreun gest deosebit. Pur şi simplu căscam gura şi am asistat uluit cum, în faţa Librăriri Centrale, ardeau câteva cărţi cu Ceauşescu, între care şi „Omagiu”…Cum un tip a tras de şufele care atârnau în spatele unui troleibuz şi la blocat în curba de deasupra pasajului…Abia ajunsesem cu tata pe la coloane (Romarta veche) că un tip se apropie de tata şi-i spune la ureche: „Apa e otrăvită. Nu beţi apă de la canal”. Şi se îndepărtează.
    Impresionat de informaţie, tata gândeşte că e de datoria lui să transmită informaţia mai departe. Şi o comunică, primului întâlnit din cale.
    Apoi ne-am îndreptat spre clădirea Consiliului Judeţean, unde am ajuns la timp ca să vedem cum erau defenestrate cărţi (tot cărţi!) şi erau arătate triumfător, mulţimii, de fericiţii care răzbiseră în balcon, tot felul de trofee: ba tablouri cu conducătorul iubit, ba tot felul de mostre culese de prin birouri: sticle cu băuturi fine, cartuşe cu ţigări Kent, prostii de tot felul.
    La „Dunărea”, mulţimea îngenunchease în timp ce de pe terasa cofetăriei un ins (cineva spunea că e scriitorul Apostol Gurău) declama versuri. Noi stăteam chiar pe axul străzii şi ne uitam la scenă. O dubiţă vădit de-a Miliţiei, sau Securităţii, opreşte încet lângă trotuar (cam unde este semaforul acum), staţionează un minut, timp în care tipii filează ce se-ntâmplă pe esplanadă şi pe terasa cofetăriei, după care demarează la fel de discret şi se cară. Li s-a părut mai prudent.
    Mă privesc semnificativ cu tata.
    Apoi au apărut ca din pământ echipele cu brasarde tricolore care opreau maşinele şi „le controlau” („Aveţi arme?” „N-avem, dom’le!” „Bine. Victorie!” Şi le întindeau degetele răşchirate, gest la care ceilalţi răspundeau imediat).
    Eram tot pe Brăilei colţ cu Bălcescu când am primit de la nişte tineri foaia volantă cu „VIAŢA LIBERĂ”, pe care o am şi acum, undeva în başcă.
    Nu mai ţin minte pe unde am umblat, dar seara mi-aduc aminte (sau era a doua zi?) că am auzit pentru prima dată scandarea, care mi-a lăsat o impresie de dezgust şi nelinişte: „Ceauşescu, de Crăciun/Este porcul cel mai bun!”. Un grup de tineri abia ieşiţi din adolescenţă, apăruseră ca din pământ dinspre „Navelor” şi scandau cu aplomb sloganul. Mi-a făcut impresia de ceva artificial, lipsit de spontaneitate. Era ca şi cum repetaseră undeva sloganul, dăscăliţi de cineva, iar acum ieşeau cu el pe străzi.
    Pe 25, vestea executării lui Ceauşescu m-a năucit. „Dar de ce, de ce să nu fie judecat? De ce să nu dea seamă de toate fărădelegile pe care le-a făcut într-un proces defăşurat pe îndelete, ca la Nurenberg?”
    A fost prima dată când am avut senzaţia fizică, localizată la nivelul stomacului, că „este ceva rău în ţară”, că ceva nu este în regulă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: