Coincidentia oppositorum si limitele gandirii logice/de Bogdan Silion


Coincidentia oppositorum este un concept care pune în dificultate o gândire obişnuită să conceapă realităţi necontradictorii. Încă Aristotel a arătat că orice discurs despre Fiinţă, ca paradigmă a rostirii, se supune principiilor noncontradicţiei şi identităţii. „(…) este imposibil ca aceluiaşi să-i aparţină şi, totodată, să nu-i aparţină acelaşi atribut, şi numai după sine (…). Acest principiu este cel mai sigur dintre toate (…). Este imposibil, nu încape îndoială, să crezi că este şi nu este, precum, după unii, ar fi zis Heraclit. Dacă nu este cu putinţă ca aceluiaşi, în acelaşi timp, să-i aparţină, contrarii (…) şi dacă o opinie, contradictorie acestei opinii, este şi contrara sa, este limpede că nu se poate ca, totdeodată, acel ceva să fie gândit a fi fiind sau nu. Cine se înşală în această privinţă, ajunge să aibă opinii contrare concomitente. De aceea, orice demonstraţie trebuie să se sprijine în acest ireductibil. Căci, în mod firesc, el este principiul celorlalte axiome.” Principiul noncondradicţiei este deci cel care face posibil discursul. Dacă se respinge total legea contradicţiei, atunci orice poate fi afirmat şi negat în acelaşi timp. Dar, în acest caz, nimic nu ar mai trebui să existe, pentru că, în momentul în care ceva ar fi, acesta ar fi în acelaşi timp şi opusul lui, deci în realitate nu ar exista. Cel care afirmă aceasta afirmă însă că totul este relativ, adică adevărat şi fals în acelaşi timp. Prin aceasta însă, chiar discursul care susţine imposibilitatea de a afirma sau a nega ceva, se întoarce împotriva sa. Orice se afirmă este fals, ceea ce duce la incapacitatea de a spune sau de a gândi ceva anume, susţine Stagiritul.
Ceea ce se semnifică în permanenţă într-un discurs este Fiinţa. Varietatea sensurilor Fiinţei explică diversitatea limbajelor utilizate. Aristotel este primul filosof care face deosebirea dintre limbaj ca semn şi fiinţă ca semnificat. Toate sensurile limbajului se reduc la sensurile multiple ale fiinţei. A nu putea gândi, a nu putea vorbi, a nu fi posibilă acţiunea – iată cele trei consecinţe ale nerespectării principiului contradicţiei. Toate acestea conduc la ideea că cel care afirmă şi neagă ceva în acelaşi timp plasează discursul despre fiinţă în nefiinţă: „Pentru acela căruia omul nu-i pare o triremă, evident că omul nu este o triremă, dar şi este, întrucât contradictoria este adevărată (…) Aceştia par a vorbi despre indeterminat, şi când socotesc ei că vorbesc despre fiinţă, vorbesc despre nefiinţă”. S-ar ajunge astfel la ciudata situaţie în care s-ar vorbi despre lucruri care nu există, iar aceste lucruri nu pot fi gândite. Astfel nu ar exista nimic determinat pentru vorbire şi gândire şi, în acest sens, nu s-ar mai putea spune nimic, întrucât nu ar exista nimic. Unind toate contrariile, cel care spune ceva face ca toate lucrurile să fie una, deci nu ar putea zice că ceva este într-un fel sau într-altul: „El nu zice nici că este aşa, nici că nu este aşa, dar că este astfel şi nu este”. Dar, în acest mod, discursul devine autodevorator: „Apoi, dimpotrivă, neagă ambele aceste propoziţii, zicând nici aşa nici altfel. Pentru că, dacă n-ar face-o, ar urma să determine ceva anume”. A spune că un lucru este în acelaşi timp şi adevărat şi fals, că ar fi, deci, şi contrariul său, înseamnă însă că toţi cei ce spun ceva au dreptate. Orice discurs ar fi inutil, întrucât dialogul, comunicarea nu mai sunt posibile. În plus, „a fi de acord că deopotrivă fiinţa este şi nu este ar duce la a afirma că toate sunt în mai mare măsură în repaos decât în mişcare. Căci n-ar mai fi nimic în care ceva să poată să se schimbe. Aceasta întrucât toate atributele ar fi ale tuturor” , ceea ce ar duce la anularea principiului contradicţiei, ca principiu al mişcării. „Confuzia” atributelor în starea de repaus presupune imposibilitatea acceptării noncontradicţiei şi ar rezulta astfel încremenirea realităţii, blocarea în aporie. Aristotel refuză aporiile mişcării, care pun în criză principiul contradicţiei şi, prin aceasta, nu poate admite o altă lege a gândirii care ar sta la baza realităţii. A eşua în paradoxuri este pentru Stagirit o abatere gravă de la filozofie, adică de la înţelepciune. De aici şi importanţa pe care filosoful grec o acordă principiului contradicţiei, relaţionându-l pe acesta cu Fiinţa şi dezvoltând, pe baza lui, întreaga teorie ontologică.
În sfera coincidenţei contrariilor, limbajul devine oarecum autonom faţă de regulile gândirii bazate pe principiile logice. Exprimând coincidentia oppositorum se ajunge la o limită a discursului şi a gândirii noncontradictorii, vorbind despre ceea ce nu se poate vorbi şi gândind în afara logicii clasice, deci ceea ce nu poate fi gândit. Experienţa religioasă este cu precădere domeniul în care se manifestă un asemenea gen de ambiguitate discursivă. Soluţiile sunt diverse şi de multe ori paradoxale, fapt subliniat şi de Mircea Eliade: “(…) nu există o echivalenţă între formulele implicând coincidentia oppositorum. Am subliniat în mai multe rânduri: transcenderea contrariilor nu conduce întotdeauna la acelaşi mod de a fi (…) Toate riturile, miturile şi simbolurile pe care le-am menţionat au drept element comun faptul că urmăresc depăşirea unei situaţii particulare pentru a aboli un sistem dat de condiţionări şi a accede la un mod de a fi total”.
Surprins de polisemia termenului pe care îl utilizează încă din primele sale scrieri, Eliade se mulţumeşte, de cele mai multe ori, să numească diversele experienţe de abolire a contrariilor în termeni de coincidentia oppositorum. Această semnificare aflată la nivelul denotativ se află în perfectă concordanţă cu definiţia acestui termen din “Tratat…” sau din “Mitul reintegrării”: “coincidentia oppositorum este una dintre modalităţile cele mai arhaice prin care s-a exprimat paradoxul realităţii divine”. Transcenderea atributelor realizată de mistic pe o anumită treaptă a experienţei sale religioase este de fapt o imitatio dei, o încercare de obţinere a unei stări “totale”, omologabilă cu “totalizarea” extremelor în sânul divinităţii: “Cu toate acestea – afirmă Eliade – deşi o astfel de concepţie, în care toate contrariile coincid (mai mult, sunt transcendate), constituie în sine o definiţie minima (s.a.) a divinităţii şi arată în ce măsură aceasta este <> decât omul, coincidentia oppositorum a devenit un model exemplar pentru anumite categorii de oameni religioşi sau pentru anumite modalităţi de experienţe religioase”. Acest concept, pe care profesorul de la Chicago îl considera un simbol al Totalităţii ontologice, nu se poate reduce la o formulă unică. În planul experienţei religioase, situaţii în aparenţă contradictorii comportă aceleaşi soluţii. Orgia, “confuzia sexelor”, “androginizarea rituală”, dar şi asceza, ritualul sau “unificarea” stărilor de conştiinţă ajung la transcendenţa contrariilor prin metode diferite.
Uneori, coincidentia oppositorum nu înseamnă soluţia ultimă a experienţei, ci însăşi metoda care duce la abolirea condiţiei umane şi iniţierea într-un nou mod de a fi. Într-o experienţă religioasă oarecare se poate vorbi deci de mai multe coincidenţe contrarii. Acestea pot fi formule ale iniţierii, care, o dată aplicate, pot conduce la modificarea experienţei sau pot reprezenta însăşi soluţia finală a demersului iniţiatic. Altfel spus, coincidentia oppositorum este un termen ambiguu, ce trebuie analizat în fiecare plan în care se regăseşte.
Pe plan logic, coincidenţa contrariilor este el însuşi un termen… contradictoriu, implicând atât conjuncţie cât şi disjuncţie de contrarii. Acesta se referă, într-un prim sens, la o serie de opuşi care, în mod paradoxal, se unesc în decursul unei anumite experienţe. Dar despre ce opuşi este vorba? Ştim încă de la Aristotel că opoziţiile sunt de mai multe feluri: există principii opuse, termeni opuşi, realităţi opuse şi propoziţii opuse. Adevărata opoziţie însă, crede Stagiritul, se realizează la nivelul judecăţilor. Lor li se aplică, în mod special, principiul noncontradicţiei. Propoziţiile şi opiniile nu se modifică, întrucât ele trebuie să respecte principiul contradicţiei. Dacă devenirea se produce între contrarii, judecăţile, ca mişcări ale gândirii care reproduc mişcările fizice, au şi ele în vedere contrariile. Astfel, la judecăţile contrare, mişcarea are loc de la afirmaţie la negaţia acesteia, adică judecăţile se realizează de la existenţa unei calităţi la opusul acesteia. Nu există contrarietate între judecăţile afirmative, pentru că, în acest caz, nu poate fi vorba de devenire. Adevărata contrarietate se produce în esenţă, adică în cadrul unui gen şi nu de la o afirmaţie la alta.
Dacă contrarietatea neagă doar predicatul care se enunţă despre un subiect universal, opoziţia contradictorie neagă universalitatea subiectului. Altfel spus, judecata contrarie păstrază universalitatea subiectului, dar schimbă calitatea propoziţiei, iar judecata contradictorie schimbă şi calitatea şi cantitatea unei propoziţii. „Numesc <> afirmaţia opusă unei negaţii, când subiectul rămâne acelaşi, afirmaţia este universală, dar negaţia nu este universală (…) Dimpotrivă, numesc opuse contrare afirmaţia şi negaţia, când amândouă sunt universale, ca în propoziţiile <>, <>”.
Coincidentia oppositorum apare mai degrabă ca o sinteză între termeni opuşi şi nu ca un fapt de judecată, Opoziţiile dintre termeni pot fi însă de două tipuri: opoziţii contrare – când A este diferit de B, existând însă posibilitatea existenţei unui al treilea termen C, care să nu fie niciunul dintre cei doi termeni şi opoziţiile contradictorii – când A este total opus lui B, B fiind non A, fără posibilitatea existenţei unui al treilea termen. Coincidentia oppositorum poate exprima sinteza dintre doi termeni contrari (de exemplu androginia ca sinteză a celor două sexe) sau chiar formula „celui de-al treilea termen” (cea de exemplu în ideea de mono-dualism în cadrul gândirii indiene a problemei structurii Realităţii). În primul caz, coincidentia oppositorum, ca sinteză între doi termeni contrari (opoziţie conciliată), exprimă o cointimitate de opuse, în care un termen se conjugă cu altul, iar în supoziţia „celui de-al treilea termen”, coincidenţa contrariilor apare ca o coexistenţă de opuse, fapt ce presupune alternanţa celor doi termeni, numită printr-un termen nou, cu o altă sferă, dar situat în acelaşi gen.
Opoziţiile contradictorii exprimă, în planul logic, un conflict de opuse, termeni care se exclud reciproc (Viaţă-Moarte, Dumnezeu-NonDumnezeu, Fiinţă-Nefiinţă, s.a). Atunci când acest conflict se „stinge” într-o unitate misterioasă de termeni contradictorii, rezultă o coincidentia oppositorum înţeleasă fie ca o confuzie de opuse (în care Fiinţa integrează Non-Fiinţa, ca în gândirea Vedānta sau în unele filosofii occidentale moderne atât de criticate, printre alţii, de logicienii Şcolii de la Viena) fie ca o suspendare a opuselor, ca transcendere a lor (ideea transcendenţei atributelor în Dumnezeu).
Se poate construi astfel o adevărată „logică a coincidenţei contrariilor”, văzută ca o alternativă faţă de logica aristoteliciană, bazată pe principiul identităţii şi pe cel al noncontradicţiei. Logica „contradictoriilor”, teoretizată, printre alţii de Stefan Lupasco, Pavel Florensky ori de Lev Şestov, este omologabilă „logicii simbolului” gândită de un Ricoeur, Tillich sau Eliade, care privilegiază discursul coincidenţei contrariilor. Aceste tipuri de logică acordă un rol important unităţii în detrimentul diferenţei dintre termenii opuşi. Aşa cum precizează şi Cousins în studiul său despre mistica Sfântului Bonaventura, această coincidenţă de opuse poate fi înţeleasă în trei sensuri: ca unitate de opoziţii, în care opoziţiile coincid, fără ca să existe diferenţă; diferenţă de opuse, în care se pune accent pe diferenţa termenilor şi mai puţin pe unitatea lor; unitate în diferenţă, modalitate prin care opoziţiile sunt reunite, dar păstrându-se diferenţa dintre termenii opuşi. Tipul de gândire care refuză relaţia de identitate a unui termen cu el însuşi şi opoziţiile dintre noţiuni utilizează coincidentia oppositorum ca principiu gnoseologic, care realizează unitatea tuturor relaţiilor de conciliere existente între doi sau mai mulţi termeni, deci atât ca unitate, precum şi ca diferenţă şi conjuncţie între unitate şi diferenţă.
Privilegiind unul dintre cele trei sensuri, se justifică trei poziţii teologico-filosofice diferite. Astfel, monismul este apanajul unei coincidentia oppositorum în care se gândeşte unitatea fără diferenţă. Dualismul transcendental caracterizează diferenţa-fără-unitate dintre termenii opuşi, iar poziţia mono-dualistă alternează termenii opuşi, fiind o unitate-în-diferenţă. Altfel spus, orice construcţie logică ce utilizează principiul identităţii contrariilor conduce la o poziţie ontologică analogă. Gândirea despre coincidentia oppositorum este una sintetică, simfonică, o uniune, prin intermediul simbolului, care ţine loc conceptului şi a dihotomiilor diverselor niveluri ale realităţii.
Gândind o coincidenţă a contrariilor, se poate concepe o metodă de interpretare care conduce la surprinderea unei unităţi a lumii omologabilă Unităţii Primordiale. Altfel spus, unitatea logică dintre opuse determină o relaţie de convergenţă a diverselor niveluri ontologice. Coincidentia oppositorum pe plan ontologic dă naştere la următoarele soluţii metafizice: unitatea lumii sau a diverselor sisteme din cadrul acesteia ; ideea de Unu divin, ca soluţie teologică explicativă a unităţii lumii; relaţia de omologare sau chiar identitate – în misticismul cel mai profund al lui Eckhart, Böhme sau Shānkhara – dintre finit-infinit (Lume-Cosmos, Ātman-Brahmān, Nefiinţă-Fiinţă),în care termenul mai „real” din punct de vedere ontologc îl integrează pe cel mai puţin „real”. Dar „coincidenţele” se pot produce şi la un singur nivel al realităţii; dogma creştină exprimă „coincidenţa” persoanelor Treimii în Dumnezeu, ca participare a celor trei ipostasuri la o singură Fiinţă, în timp ce, la un alt nivel, limbajul mistic utilizează coincidentia oppositorum ca integrare într-o singură persoană a vieţii şi a morţii, condiţie obţinută în urma unor tehnici spirituale „iniţiatice” speciale.
Deşi în unele tipuri de mistică coincidentia oppositorum pare a suspenda principiul identităţii, se pot concepe soluţii în care coincidenţa contrariilor coexistă cu principiul amintit. În acest sens, prin concilierea contrariilor în propria fiinţă, omul accede la un plan transpersonal, dar îşi menţine identitatea cu sine însuşi. Într-o astfel de dialectică a contrariilor conciliate, coexistenţa, conjuncţia ori confuzia opuselor reprezintă stări în care omul îşi depăşeşte condiţia, aboleşte sinele, devine un „om nou”, care îl suspendă pe cel vechi (suspendarea opuselor), dar care, într-un mod paradoxal, „participă” la aceeaşi conştiinţă de sine.
Coincidentia oppositorum se articulează într-o “unitate de contrarii” în cadrul aceluiaşi gen ori ca o sinteză între două unităţi generice. Într-un al doilea sens, se poate vorbi despre o unitate extra-generică, în care două realităţi conciliate în ele însele se identifică ori coexistă una cu cealaltă. Eliade concepe o astfel de identitate extra-generică în unele tehnici spirituale (Yoga, de exemplu), care ajung la omologarea omului cu Cosmosul. Această paradigmă existenţială comportă doi termeni opuşi (Omul şi Cosmosul) şi se realizează în două direcţii complementare.Pe de o parte, există o coincidentia oppositorum în interiorul fiecăruia dintre cei doi termeni (Omul conciliat cu el însuşi şi Cosmosul ca armonie, unitate a tuturor lucrurilor). Pe de altă parte, omologarea se realizează între cei doi termeni: omul ca întreg se identifică cu Cosmosul văzut ca tot. În acest tip de coincidentia se obţine o sinteză a unităţii înseşi, corespunzătoare ideii metafizice că numai omul întreg, adică cel care face să înceteze în sine contrariile, poate să se identifice cu Cosmosul. Coincidentia oppositorum este numele dat acestei unităţi finale, care circumscrie limitele unei gândiri incapabile să cuprindă o realitate paradoxală. Paradoxul se dezvăluie, în acest sens, ca mister; el este termenul care uneşte toate planurile de referinţă într-o sinteză unică, de nenumit. Fiind inexprimabil, el se revelează ca mister al totalităţii,o unitate aflată deasupra oricărei alte unităţi. Gândirea nu poate să sesizeze decât unităţile inter-generice – petrecute în acelaşi plan de referinţă, generice – realizate în planuri diferite dar nu şi pe cele extra-generice, ca unitate a tuturor genurilor. Astfel, Unitatea primordială din sânul Divinităţii, Urgrund-ul de nepătruns al misticilor, este semnificantul ultim al coincidenţei contrariilor, cel care face posibile toate semnificaţiile logice, ontologice, existenţiale sau hermeneutice, fiind, în acest fel, modelul suprem de coincidentia. Dar el este mister pentru că, deşi se poate concepe o unitate a tuturor genurilor (sau a unităţilor dintre specii), nu se poate în realitate demonstra din punct de vedere logic că o astfel de unitate există cu adevărat.
Coincidentia oppositorum este, astfel, un concept al limitei, care, în lipsa unui discurs coerent ce ar putea semnifica paradoxul, nu poate fi exprimat decât cu o maximă aproximaţie şi într-un mod plurivoc. De aici şi multitudinea interpretărilor şi soluţiilor care i s-au dat în istorie.

Anunțuri

Despre boogie2000

Sunt profesor de socio-umane la Liceul Teoretic "Emil Racovita" din Galati. Am absolvit filosofia la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi si am obtinut titlul de doctor in filosofie al aceleiasi Universitati, in anul 2010. Publicist, eseist, editor de reviste de cultura (Akademia, Podul, Argo), am publicat doua lucrari, "Rusia si ispita mesianica" (Vremea XXI, 2004) si "Mircea Eliade si misterul totalitatii" (Eikon, 2016). Domeniile principale de interes sunt: filosofie, istoria mentalitatilor, teologie, religii indiene. mitologie. filosofia simbolului, cinematografie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: