Jurnal de voyeur social VI/ autor Iulian Grigoriu


Decembrie incredibil II

La ora 12 şi 8 minute, pe 22 decembrie, s-a spus că Ceauşescu a fugit. Atunci a izbucnit toată ţara. Ulterior am aflat că generalul Stănculescu a chemat elicopterul, că în acest mod au fost „prinşi”. În acel moment putem spune că Ceauşescu a fost alungat de popor, deci a fost Revoluţie, dublată de o lovitură împotriva statului ceauşist din partea armatei şi, cred, a unei părţi din securitate. Şi cine o mai fi contribuit… Apoi a urmat lupta pentru putere, cu victime colaterale. Dar Revoluţia trebuia să elimine clanul care condusese până atunci. După mai multe peripeţii, cu un suspans întreţinut de „sursele vremii”, în care era cât p-aci să fie făcuţi scăpaţi, trei ofiţeri i-au preluat pe Ceauşeşti şi apoi i-au predat. Evenimentele apăreau foarte rupte. Nu-mi explicam de ce a fost „păstrat” cuplul prezidenţial timp de două zile. Ce s-a urmărit în acest răstimp? La unitatea militară din Târgovişte, deja se primeau telefoane de ameninţare pe liniile secrete, deci de la cei care aveau sau doreau un rol în toată povestea asta. Atunci nu ştiam toate amănuntele. Militarii din unitate primeau ordine contradictorii de la şefii ierarhici, să tragă sau să nu tragă în elicopterul cu completul de judecată. Se spune că înainte de proces, generalul Stănculescu a ales locul execuţiei. După proces, generalul a chemat militari-cadre din unitatea de paraşutişti de la Boteni care i-au executat pe dictatori. În fine, noi aşteptam ca pe jar un deznodământ, deocamdată participam la misterul amplificat de sincopele vocilor celor care doar cu o seară în urmă pronuţau la telejurnal: „Astăzi, tovarăşul Nicolae Ceauşescu… a făcut şi a dres…”, primul conflict nerezolvat între memorie şi realitate…

*
Deja, în Bucureşti, din 21 seara şi continuând cu 22 au fost victime. Nu reuşeam să-mi fac o idee clară, să gândesc la rece. Îmi mai notam câte ceva într-un carneţel, încercam să-mi fac ordine în minte, să nu mă las vrăjit. Descoperisem, avusesem atunci, în câteva clipe, revelaţia Colindului, auzeam parcă muzica lui Dumnezeu, ceva cu totul nou, rupt de lume. Am fost inspirat, dar nu ştiam, nu deosebeam încă Răul de Bine, o forţă sau alta mă putea converti pe loc. Totuşi, doream dreptate, doream adevăr. Speram că în sfârşit, tot ce a fost rău, fals, stricat, va dispărea.
În seara de 22 a început să se tragă la Bucureşti. Apăruseră „teroriştii”. Unii telespectatori mai isteţi au întrebat: „Cum, teroriştii au în dotare trasoare?” În acel moment, poate ar fi fost mai bine ca nechemaţii (cei care nu fuseseră confirmaţi la împărţirea ciolanului) să fie trimişi acasă. Vă mulţumim pentru participare la acest show periculos, rămân doar cei ahtiaţi de mirajul puterii. Fiecare pe barba lui! Or, entuziaştii în casă nu puteau sta. Era o curiozitate mai tare ca viaţa. Şi atunci, s-a spus: „Cine e cu noi, cine este cu Revoluţia, să vină la Televiziune” (adică să devină carne de tun pentru terorişti şi lunetişti) că tot avem nevoie de eroi. Scânteia poporului, ziarul în care se transformase Scânteia, profera: „cei care pot folosi o armă, la arme!” Îmi amintesc dezinvoltura cu care se mişcau Iliescu, Roman & co. în acea perioadă. Şi nici măcar o încercare de atentat asupra lor.
Securiştii probabil sesizau cum se trag sforile, dar trebuiau să tacă, aveau deja păcatele lor, iar Iliescu trebuia să-i cointereseze la tăcere şi la acţiuni comune. Cel mai uşor i-a convins pe telespectatori, cei care au rămas deoparte, alimentaţi de propria neputinţă, de propriile nemulţumiri, acumulate ani şi ani. Confuzionaţii au picat în evenimente fără să-şi dea seama ce se întâmplă. Câţiva lucizi s-au abţinut de la orice amestec sau participare. În fond, orice ţi-ai fi propus, îţi dădeai seama că eşti atât de departe de evenimente. Iliescu, „risca”, „lupta”, se pricepea să-şi făurească imaginea de „băiat bun”, de „salvator al poporului român”.

*
Războiul psihologic începuse în paralel. Pe 22 sau 23 decembrie se vorbea de 64.000 de victime ale revoluţiei în toată ţara. Am auzit asta la radio. Era inimaginabil! În surescitarea generală, asemenea hiperbole prindeau negreşit, mai ales că nu aveam dimensiunea genocidului. Oare ce se întâmpla în celelalte oraşe? La aparat se auzea ţăcănit de mitralieră şi tot felul de elucubraţii. Că apa ar fi otrăvită! Că vin elicoptere pe Dunăre! Că s-au găsit lăzi cu dinamită programate ca la o simplă atingere să sară în aer! Se cereau cu disperare ajutoare din străinătate. Se perindau la microfoane tot felul de voci. Unii români au fost totuşi mai treji ca alţii. Ştiu cazuri care sunau la radio şi la televiziune şi întrebau: „ce e cu porcăria asta?” „nu mai amplificaţi debandada!”
Neaflarea cuplului Ceauşescu făcea neclară chiar devoţiunea celor ce-şi puseseră energia în slujba revoluţiei. „Noi ce facem, cu cine luptăm, de ce suntem aici, în aceste sedii, ce păzim?”

*
Nici acum nu se ştie cine a tras la televiziune şi în Piaţa Palatului. Brucan a spus la un moment dat că vreo 4000 de luptători de gherilă special antrenaţi au luptat cu armata. Că în zona elitei militare au fost pregătiţi oameni pentru această eventualitate – se intuia oare posibilitatea unui război de stradă, sau făcea parte din antrenamentul unor trupe speciale? În plus, la Academia militară, în vara lui 1989 se recrutau psihologi, după cum s-a vorbit la ceva timp după aceea. Toate făceau parte dintr-un plan, ori planurile s-au suprapus haotic în decembrie 1989? Alţii (cum a fost generalul Militaru, semianalfabet) susţineau că nu a fost nici un haos, ci totul a fost ordonat, armata a tras în populaţie. După evenimente au rămas nişte dosare neelucidate: dosarul Otopeni şi dosarul USLA. În ambele cazuri, morţii au fost consideraţi terorişti (justificarea fiind că era nevoie de terorişti morţi). Ulterior s-a vorbit de două „erori regretabile” ale Revoluţiei: cazul Otopeni şi cazul USLA.

*
În fine, tot pe 22 decembrie, în Bucureşti la orele 17 s-a strigat pentru prima oară „Jos comunismul”! După ce Iliescu vorbise de un „comunism cu faţă umană”. Se putea spune oare că la noi comunismul a căzut pe 22 decembrie?
Şi ca să se evite un răspuns tranşant, şi pentru a se crea diversiune în taberele concurente, nitam-nesam s-a incendiat Biblioteca Naţională, unde a ars destul patrimoniu. Am auzit voci care susţineau că piesele esenţiale fuseseră mutate din vreme . Dar mai ales, au fost curmate atâtea vieţi, atâtea vieţi au fost întoarse de la rostul lor.
Teroriştii erau desigur cei aflaţi în solda dictatorilor. Opinia publică fusese sugestionată că aceştia luptă împotriva Revoluţiei şi că vor să-l reîntroneze pe Ceauşescu. În sfârşit, Ceauşeştii au fost aduşi la unitatea militară din Târgovişte, timp în care, pentru cei mulţi, dispăruse. Iar acest interval fusese umplut cu lupte de stradă, morţi şi răniţi. Procurorul completului de judecată ad-hoc a fost Dan Voinea, înaintat ulterior la gradul de general. Capetele principale de acuzare au fost „genocid” şi „subminarea economiei naţionale”. Pentru aceasta li s-a administrat pedeapsa capitală. Voican s-a ocupat de curăţirea terenului… Între timp, pe străzi se striga „Ceauşescu judecat!” şi „Ceauşescu, anul nou îl va face în cavou!”. Toţi aşteptam să fie executat. Şi eu am dorit asta. Încă mai cred că ar fi trebuit împuşcat, pentru ca să se pună capăt şirului de victime inutile, pantei pe care se alunecase, fiindcă în acel moment, faptul de a fi fost în viaţă putea fi un alibi pentru orice atrocitate sau crimă a Revoluţiei. A, bine ar fi fost să nu fie judecat în aşa grabă, ci după ce ar fi spus totul. Mulţi însă nu doreau aceasta. Aşa cum a fost sau ar fi trebuit să fie judecat tot clanul lui. Îmi aduc aminte (ori am auzit mai târziu) ce a spus Paul Goma despre această execuţie: „Prin această moarte, i-am transformat pe Ceauşeşti în fiinţe umane”.
Ar fi putut să se întâmple aşa: Ceauşescu să fie prins şi predat armatei pe 22, armata să se retragă, ori să ajute la menţinerea ordinii în instituţiile proaspăt ocupate de revoluţionari, cei din Frontul creat, emanat, în fine, să aibă grijă să funcţioneze economia, societatea, să se creeze cadrul pluralismului politic etc etc şi abia apoi să asistăm la judecata completă a clanului Ceauşescu. Această simplă suspendare a faptelor (precum în fenomenologie) ne arată că revoluţia a fost teatrul de operaţiuni a mai multor forţe înarmate, angajate în lupta pentru putere, că în acelaşi timp se întreţinea imaginea lui Iliescu ca salvator al României. Practic, cei îndreptăţiţi printr-o anume tradiţie de luptă sau suferinţă pe vremea comunismului, nu reuşeau să se adune, să se exprime. Primele voci din partea partidelor istorice erau privite de masa de telespectatori cu duşmănie proletară. Ce mai vor şi ăştia? Abia pe 12 ianuarie a fost o manifestaţie care a vrut să-l dea jos pe Iliescu. Revenisem în Bucureşti în acea perioadă. Pe 18 ianuarie au mai fost nişte marşuri în care se striga „Jos FSN!” „FSN, FSN, du-te în URSS!” Mulţi oameni se opreau şi se întrebau de ce se strigă aşa, că Frontul face bine ce face. Cu toate angajamentele că nu vor puterea politică, pe 23 ianuarie FSN se transformă în partid politic. Pe 24 ianuarie, PNL, PNŢCD, PSD-ul lui Cunescu iau atitudine. Pe 26 Cunescu se duce la Iliescu. Anunţă miting pe 28, Iliescu îi cere să nu mai facă miting. Pe 27, partidele istorice s-au dus la întâlnire cu Iliescu, dar nu au ajuns la nici un rezultat. Iliescu l-a atacat abject pe Coposu, fluturând prin aer nişte manifeste cică legionare. Apoi Dan Iosif, Petre Roman, Ion Iliescu au făcut apel la populaţie să vină să sprijine revoluţia. Au apărut muncitori cu bâte, cu lanţuri. Manifestaţia din 28, zice Iliescu, a fost un semnal pentru evenimentele ce au urmat. A doua zi au ieşit „masiv”, vorba lui Iliescu, „platformele bucureştene”. S-a cerut moartea intelectualilor, moartea moşierilor… Când i-au băgat în tanchetă pe Corneliu Coposu şi pe Ion Andrei Gherasim, băieţii au început să bată cu monedele în caroserie… nemeritată tortură!… „Pe 29 ianuarie a fost prima mineriadă”, zicea cu sfidătoare ironie, Gelu Voican Voiculescu.

*
La Revoluţie, şobolanii au ieşit afară din tuneluri şi după oarecare dezorientare, şi-au scos boturile la suprafaţă, să se regrupeze, să se organizeze şi să se reguleze la lumină – noi, cei care doream să scoatem ziare, am vrut să prindem şi să eliminăm şobolănimea care îşi pierduse simţul realităţii, împotrivindu-se cursului istoriei. Nu erau numai şobolani, ci o faună foarte colorată şi mai ales foarte numeroasă. Erau eşaloanele secunde de activişti şi comunişti, unii chiar crescuţi de Ceauşescu, erau securiştii compromişi şi care urmau să treacă în şomaj, o masă întreagă de obedienţi ai regimului comunist în instituţiile tocmai eliberate, erau aplaudacii şi voluntarii sistemului, de la cei mai titraţi (ambasadori, spioni, CI-işti, cei ce aveau acces la fondurile de valută etc) până la simplii activişti de uzine, CAP-uri sau IAS-uri, care trăgeau şi ei pe turta lor tot ce se poate. În Revoluţie au ieşit la iveală, au fost manipulate, speculate, fără nici o luciditate, cele mai ascunse tendinţe umane, a fost un haos mental de nedescris, ca într-o Apocalipsă; cei care şi-au încercat puterea de a contribui la instaurarea normalităţii, dreptăţii, adevărului, democraţiei, nu au reuşit în primul rând din cauza celor pe care i-am numit şobolani roşii, sau a celor care erau alimentaţi şi se întreţineau din rezervele furate de aceştia. Mi-am dat seama că Revoluţia adevărată avea să se întindă pe o perioadă mult mai mare. Şi peste toate, analizând rapid caracterele şi statura morală şi intelectuală a revoluţionarilor, constatam că majoritatea nu doreau decât să le ia locul şi privilegiile celor pe care tocmai îi detronaseră. Erau alţi oameni, dar aceleaşi mentalităţi, dacă nu cumva mai rele, şi se manifestau acum la vedere.

*
La revoluţie, între cei oneşti prinşi în joc, am sesizat şi o categorie de curajoşi, care îşi păstraseră şi cultivaseră credinţa în Dumnezeu. De la ei aveam să învăţăm forţa rugăciunii în momentele hotărâtoare, ca să-l aflăm pe Iisus în mijlocul haosului, să-I invocăm cu adevărat Prezenţa.
Era greu cu adevărat să-ţi faci linişte în minte şi în suflet. Totul plutea în aer: o masă fluidă de dorinţe şi refulări, înţelegeam că eram un fel de fiinţe incomplete ascunse sub gânduri de bine, bravură şi glorie, totul era o beşică gata să explodeze, o buruiană nebună ale cărei rădăcini produceau halucinaţii, colaps, puroi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: