Jurnal de voyeur social V/ autor Iulian Grigoriu


Decembrie incredibil: o clipă, Tot Răul fusese detronat

În acele zile, zic, moartea ni se freca de picioare ca o pisică în călduri. Era o căldură neobişnuită pentru sfârşitul de an. De doi ani încoace fusese foarte cald în decembrie – un timp dens avea să se oprească pentru a începe un altul în care zece ani trec doar într-unul singur. Atât de apropiate ne par evenimentele. Nici atunci, nici cu un an în urmă, în ce mă priveşte, nu se întâmplase ceea ce trebuia: persistam în aceleaşi apucături aşa cum simţi că o greşeală nu poate fi ştearsă decât cu alte o mie. Un viciu! Anomaliile se accentuaseră de nesuportat, micile erori deveniseră mari prilejuri de poticnire. Lumea se ascundea de sine şi pierea, încet-încet. Cerbicia celor neînţelegători, cum am fost eu însumi, avea să fie întoarsă imediat din graba divinilor de a face dreptate, de a plăti prin pedeapsă – cum altfel? – pe robii unor dorinţe de neîmplinit, căci orice variantă de continuare a lumii aceleia părea suprimată din start.

Am fost martorul naşterii din nou încă de la primele ei semne. Deasupra celor căzuţi pe străzi, crucile au rămas vii un timp, apoi brusc s-au răcit. Peste toamnă trunchiul vişinului meu dăduse o mlădiţă cu o floare, ca un sunet de colind nepământean. În icoană era frunza uscată de peste an, cea bătrână din vară, alături de palidul verde şi fructul răsărit în netimp, ca o lacrimă roşie. Tomi îmi fusese furat în graba părăsirii.

Minunea se face pentru cei de aproape şi pentru cei de departe. După tot ce s-a întâmplat, lumea a putut merge înainte de parcă nu toţi am fi fost acolo, de parcă numai unii ar fi reuşit să scuture praful încremenit al timpului.

În târziul soroc se petrecu o mişcare colosală, substanţa lui deveni deodată o mare fiinţă furioasă. Şi mai presus de orice, o formă de viaţă trebuia să se nască. Simţeam oamenii cum se scurg pe străzi de parcă ar fi rupt un zăgaz, un prapur al timpului, iar morţii erau smulşi de chiuretele celor care se mai împotriveau inutil, dar imediat aveau să-şi schimbe planurile pentru a stăpâni iarăşi. O clipă totuşi, Tot Răul fusese detronat. Apoi lumea s-a întors din nou la făgaşul ei…

Credeam atunci că am privilegiul de a fi drept sau absurd, luminos sau întunecat, după propria-mi voie, că pot trece la fel de uşor şi inflexibil în lumină şi adevăr, cu întreaga povară de metehne, cusururi, nelegiuiri, legături şi resturi nerupte de lume-nelume…

 

*

Aveam 24 de ani şi nu am făcut mare lucru în revoluţie. Am perceput-o însă într-un mod special, ca pe o mare sărbătoare, prilej al unei colosale schimbări interioare, într-un vârtej ce se înălţa atrăgând întregul univers în sine. Ceea ce fusese ascuns, teribil, înfricoşător, începea să se arate la suprafaţă, într-un cutremur ce avea să-i antreneze pe toţi. O frenezie de neînţeles mă urmărea zi şi noapte, energiile apei, pământului, cerului, vântului şi norilor se reaşezau, un val ridicase pământul până la cer şi chiar dincolo, aure străvezii începură să pogoare în camerele mele sărace şi mulţi prieteni şi neprieteni le vânturau, o groază de vise se jucau îndepărtate cu noi.

În aer era Apă şi Duh! Mărturisesc şi sunt bucuros că am simţit atunci căldura sufletelor celor apropiaţi şi celor îndepărtaţi, am înţeles încuviinţarea şi atenţia celor pe care nu mă mai temeam să-i numesc îngeri şi care aveau de început şi de terminat o lucrare întru acest neam. Chiar dacă apoteoza minunii însemna groaza celor ce o aflau, mereu şi mereu nepregătiţi, născuţi doar pe jumătate.

 

*

Totul se oprise pentru o clipă şi acum alunecam în vârtej. Punctul de inflexiune era o expresie a Fiinţei deodată eliberate. Ireversibil, ridicând bariera nevăzută, care până atunci ţinuse viii şi morţii în loc.

Acum totul hotărâse să se urnească, să se amestece, să se grăbească. Pe laturi ocolite, însuşi haosul inert era antrenat şi dărâma ziduri de sub care răsăreau insecte neobişnuite cu lumina, ce iscau panica. Frica este un sentiment de gândac. Am trăit atunci ireversibil, Unul fără întoarcere în ecoul unui timp trans-format; oamenii strigând deveneau ei înşişi nişte cuvinte care strigă. În dorinţa lor de a fi îşi găsiseră sensul. Mai era puţin şi se năştea Cuvântul, ascultam cu toţii ca pentru prima oară, zvonul colindelor. Toată obida, resemnarea, neputinţele, frustrările, nedreptăţile, au fost o clipă suspendate. Trăiam eliberarea şi sensul ţintit al Adevărului. Sau ce o fi fost? Imediat, nevoia de libertate a plăsmuit micii monştri ale căror forme lichide începură deja să precipite pe străzi. Le simţeam ca pe un strat mai vâscos, mai dens, sub limpezimea unui râu. Eliberarea plăsmuia totodată iluzii şi aluneca, alunga, înnebunea. Unii s-au devotat unui lider apărut în postura de salvator al României. Alţii au răbufnit sexual – s-au liberalizat imediat avorturile, curvele cereau bordeluri, scriitorii reviste, totul era posibil şi tindea să treacă de graniţa oricărei oprelişti. Cupola de sticlă care mai proteja „sensibilităţile” sau umorile noastre a pleznit cu zgomot, producând crize şi distonii. Mulţi care au văzut moartea, care au fost lângă cei împuşcaţi şi puteau la fel de bine muri, s-au convertit, din atei s-au transformat pe loc în fiinţe religioase: făceau de-abia primul pas către asumarea condiţiei şi contradicţiilor omeneşti.

 

*

În seara de 21 fusesem la Cenaclul literar „Noduri şi Semne” ţinut la Casa Tineretului căreia i se mai spune şi azi „Casa Roşie”. Pur şi simplu acest alint al unei construcţii din cărămidă roşu murdar se înscria în tradiţia tacită a unei ilegalităţi cultivate cu ironia unui zâmbet macabru în colţul gurii. Pe la televizor şi radio se incriminau faptele huliganilor de la Timişoara. Luau cuvântul patentaţi şi novici, într-o tribună improvizată a opiniei publice, aşa cum clica inconştientă punea în gura unor copii cuvinte de laudă adresate penibililor lideri, cei doi, soţ şi soţie, pe care istoria îi adusese în ultimul hal. Acest lucru nu făcea decât să ne crescă indignarea. Discutasem câte ceva şi la cenaclu. Se zvonea că se va decreta stare de urgenţă. Am bravat, ne-am scălâmbăit, am băut mult, ca de obicei. I-am întrebat pe toţi de faţă „dacă au vreo certitudine”. Nimeni nu reuşea să spună ceva demn de reţinut. Eu le cerusem o mărturisire de ordin existenţial, ceva de genul „certitudinea mea este Dumnezeu”, sau poate „neamul românesc”, dar nu a spus nimeni aşa ceva. S-a elucubrat pseudo-cultural, ca de obicei, ori s-a răspuns convenţional, cu bătaie: „acum nu am nici o certitudine”. Am vrut să citesc „Pâine şi moarte” şi „Imnul către Demetra”, le aveam la mine, dar mai mult din pudoare, mi s-a părut nepotrivit. Ca să nu pară o fanfaronadă, acum când aşteptam de la toţi mai multă acţiune decât veneraţie. Mai târziu am văzut cât de bine s-ar fi pliat tonul acesta, uşor oracular pe iscusinţele noastre de a ne amesteca printre scriitori închipuiţi, turnători, mediocri, cozi de topor. Am băut şi m-am îmbătat de atâta funest neînţeles…

 

*

Câteva luni am mers pe străzi, zi şi noapte, încercând să văd şi să înţeleg. Am scris poezii. Am trăit sentimente ciudate, petrecând revoluţia celor care au murit şi lângă care am crezut că istoria se va schimba. Se vorbea despre democraţie şi totodată de mântuire. A fost clipa în care cele două au fost în punctul de Apex. Timp şi netimp, istorie şi eschatologie, înlăuntru şi înafară. Şi în aceleaşi proporţii, deosebirile, diferenţele, faptele oamenilor ce ies hidos la suprafaţă, ca la o judecată. Am avut ochi pentru ele, dar nu şi puterea de a le osândi în propriile-mi neputinţe. Era o formă de cunoaştere incipientă a celor cu care ai fost o clipă unit întru acelaşi trup.

„Este probabil o nebunie, dar de cîteva zile am sentimentul acut că toţi oamenii sînt de fapt o singură fiinţă, scriam într-o agendă pe care o foloseam în zilele Revoluţiei. Că nu există Eu şi Tu. Şi fiind cu toţii într-o Persoană mai mare… între noi apare doar un infim decalaj… primesc acest semn ca pe o încetinire a senzaţiilor, o stază (ne)măsurabilă, ca pe o uimire, să zic a florilor de vişin care se văd una pe alta din afară, fără să aibă intuiţia căii ce le uneşte din ramuri şi rădăcini. La urma urmei, faţă de naşterea lumii sîntem cu toţii la aceeaşi distanţă, avem cu toţii aceeaşi vîrstă, dacă ar fi să ridicăm o coordonată temporală de la început la prezent. Dar spaţiul unic pe care îl ocupăm nu poate fi decît… Paradisul. Simt asta, ştiu asta, pur şi simplu, mergînd pe stradă. E dincolo de orice faptul întîlnirii, al revelaţiei…”.

Cu câteva luni în urmă, student fiind (la Maşini termice de data aceasta), scrisesem cu creionul într-un veceu din D-uri, Jos Ceauşescu! M-am simţit o clipă uşurat… era şi locul. Nu era ăsta tocmai un act de eroism, mă resemnasem în condiţia de student rătăcitor (după un an de Electronică la Bucureşti şi o aventură într-o carieră de cărbune la Rovinari) trăind fără nici o premisă socială, dar ştiam că nu mai e mult. Perestroika lui Gorbaciov lăsa să cadă regimurile comuniste în Europa: în Germania, apoi în Cehoslovacia, Polonia era deja liberă, urma Ungaria şi apoi… Îi spuneam unui coleg: „sîntem o pată încă uscată pe o sugativă. În curând, ne umezim şi noi… depinde ce culoare o să luăm”… Altui prieten îi vorbeam cam în dodii: „după ce cade Ceauşescu, mă tem ori de un război civil, ori de apariţia ruşilor”… Când se auzeau tunuri sau avioane, cine ştie pe unde, exclamam: „Vin ruşii! Sau măcar Perestroika!”

În preajma evenimentelor din Timişoara, rectorul Universităţii gălăţene (care după aceea s-a făcut liberal, devenind senator sau deputat[1]) ne prelucra cu „socialismul”, cu „interesele obscure”, cu „duşmanii de clasă” şi altele asemănătoare. Era clar că băieţii se aşteptau la ce e mai rău. Ziariştii obedienţi de prin partea locului îşi înteţiseră tiradele patriotarde. Unul compusese „Odă esenţială”, altul, „Conducătorului iubit”; sau poate că era unul şi acelaşi, în fiţuica numită Paiaţa Nouă, pe post de cotidian. După revoluţie, gaşca de ziarişti mai compromişi, pentru că toţi fuseseră duplicitari – şi se va vedea că tot aşa vor rămâne –  (majoritatea absolviseră „Ştefan Gheorghiu”, fuseseră turnători, acesta fiind singurul mod de a-şi menţine serviciile, sau chiar securişti şcoliţi, cu state de plată) au evadat la o tipografie şi editură care s-a intitulat Porno-Flasco. Vechile structuri nu puteau fi înlocuite direct, nici nu avea cine să o facă. Vidul de care s-a tot vorbit exista, dar era un vid general al vinovăţiei în proporţii greu de stabilit. În noile redacţii au devenit cu toţii, brusc, apărători ai „democraţiei” şi „libertăţii cuvântului” – în fond, apărându-şi numai propriile interese. Includ aici şi duplicitarul cotidian al Galaţilor; în timp nu a făcut decât să deservească opinia unui oraş timorat şi încă roşu, ca să deţină monopolul unei prese ruptă de orice tradiţie bună, preluând câmpul de aşteptare al majorităţii care îşi dorea în primul rând linişte… Tinerii „ziarişti” care intrau în redacţii, ca justificare a noii politici, erau de fapt racolaţi (ciraci ai intereselor superioare când vine vorba) încă de pe băncile facultăţii, ori din alte contexte, când îşi exersau condeiul în panegirice găzduite de o revistă studenţească numită Orientări sau în obscure şi abjecte note informative. Nu face excepţie mai niciunul din tinerii condeieri de după 89 de la Galaţi. Nici alte instituţii nu au dus-o mai bine. Dintre multele comisii care s-au alcătuit imediat după revoluţie la Universitatea gălăţeană, cea de studiu al dosarelor securităţii (aici mă înscrisesem şi eu, oscilând între aceasta şi o comisie de cultură, dar n-am activat nici o clipă în ea), au încăput se pare, pe mâna chiar celor care întocmeau acele dosare. Mi-am dat seama imediat că în acest domeniu, la Galaţi, se va fi făcut încă de atunci curăţenie.

 


[1] un domn pe nume Căluianu

Anunțuri

  1. bogdan silion

    Daca tu ai trait momentul Revolutiei ca enstaza a unui timp suspendat, eu am fost cadavrul viu al unei istorii ce se scria chiar in fata mea. De la 24 de ani timpul se poate rotunji, dar pe la 11 ani, cat aveam eu in 89, abia incepe. Acum imi dau seama ca, martor fiind la evenimentele din decembrie 1989 (eram chiar in Piata Universitatii cand au fost primele manifestatii anti-comunism in Bucuresti), constiinta mea a fost generata de ceea ce s-a intamplat atunci. Parca ochii de carne au cazut si eu, copil neputincios ce eram, m-am nascut cu alti ochi, de data aceasta legati de mintea mea, pentru a vedea un nou cer si un nou pamant. Experienta a fost valorificata mai tarziu si iata ca este validata de marturia ta filtrata prin Jurnal.
    Numai la Cartarescu am mai citit o astfel de marturie, ce prelungeste un eveniment in fiinta de carne si duh fezandata, chimic si alchimic, cu literatura.

  2. Cristi

    Din cate am inteles, sub imboldul unei nostalgii fata de prefacerile acelor ani, la care a contribuit, Iulian face aici un fel de rememorare pe baza unor insemnari de carnet. Este o trecere in revista a unor evenimente si oameni pe care le-a trait si cu care s-a intersectat. Daca am mirosit bine textul, Iulian rememoreaza aceasta perioada pentru ca atunci s-a hotarat destinul lui. O vreme, Iulian a oscilat intre o implicare sociala totala si un destin literar. In termenii lui Nae Ionescu, a oscilat intre mantuirea prin colectiv, sympatheia si mantuirea individuala, soteria. A ales-o pe cea din urma, devenind un respectabil poet, om de litere si epistemolog. Cat despre treburile cetatii, s-a multumit…cu rolul de voyeur.
    Dar, acum, dupa mai bine de doua decenii, parca il chinuie regretul ca nu a fost mai mult decat un voyeur. Prin acest text, se interogheaza pe el insusi, „oare nu era mai bine sa ma fi implicat mai profund in colectivitate?” Daca societatea romaneasca de azi este rezultatul unui anumit curs al evenimentelor, care au cristalizat o lume in care ma regasesc cu dificultate, un grad mai mare de implicare din partea mea nu ar fi putut modela altfel viitorul acestei societi?

    Rememorand intamplarile acelei perioade, Iulian se afla in cautarea unui „pacat originar” aflat la temelia societatii post-decembriste care ar fi putut fi evitat daca nu s-ar fi multumit cu rolul de „voyeur social”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: