Jurnal de voyeur social IV/ autor Iulian Grigoriu


Cartea de Poveşti

(se dedică motanului Tomi)

 

În zilele acelea, moartea ni se tăvălea la picioare ca o pisică în călduri. Aerul neverosimil de cald pentru luna decembrie crea un sentiment de fericire artificială, de trecere a limitei timpului. Lumea era mutată cu totul într-alt eon, prin ruptura caldă a pântecului cosmic. Cu o iarnă în urmă îi găsisem pisicii noastre, Suzi, un motan, cred că bătea bine spre 15 kilograme. L-am văzut pe stradă şi nu ştiam dacă e pisică sau altceva. Un birmanez cafea cu lapte, cu reflexii roşcate. Când am dat să-l mângâi, a mârâit gros şi m-am retras. Apoi am intrat în dialog: „hai, vii cu mine?”. Mieunatul lui a fost prea complice în comparaţie cu talia. Ochii lui prea albaştri ca să nu îmi dau seama că m-a înţeles. Proprietarul lui Tom a acceptat buletinul de identitate ca să mi-l împrumute trei zile. Şoferii opreau să vadă mai bine ce duc în braţe. Suzica (o siameză neştiutoare) a reacţionat la fel. Nu i-a mai trebuit nici mâncare. Îi ceda bucăţelele de carne macră (cine ştie cum obţinută!) lui Tom. Nu-l scăpa din ochi. Tacticos, motanul a mâncat tot, apoi s-a culcat liniştit într-un colţ. „Baby, am avut nişte treabă azi-noapte. Imediat mă ocup şi de tine!”. Am avut ocazia să văd la lucru o sumedenie de motani şi pot mărturisi că Tom era un expert. Îşi lua noua iubită de ceafă şi fără să pedaleze, să ambreieze prea mult, o penetra rapid, până mâţa începea să urle, să se rostogolească, îl scuipa, îl lovea şi apoi dansa cu labele deasupra capului, tăvălindu-se de mama focului. Şi aşa toată noaptea. Ziua mâncare şi somn, noaptea acţiune. O săptămână întreagă. Tom învăţase repede obiceiurile casei. Aproape că renunţasem şi la buletinul de identitate. Era ciudat să vezi ditamai namila cum sare imponderabil pe masă sau pe scaune. Şi mieuna subţire, melodios, atunci când cerea mâncare. Ar fi mâncat la o masă un kilogram de carne sau peşte, fără probleme. Îşi făcuse cu brio treaba de soţ. Ne părea rău tuturor că trebuie să-l ducem înapoi.

Nunta pisicilor a dublat nunta nepotrivirilor din ţinutul nostru închis. La vreme potrivită, Suzi a născut cinci pui încălaţi, iar ultimul, un motănel cu coada răsucită, dublu faţă de fraţii lui. Nici nu respira. L-am frecat între palme până a început să tuşească, după care s-a înfipt repede la ţâţa mă-sii. Îşi târa burta pe podea şi era tot timpul agăţat de partea lui, fără nici un rival. L-am numit Tomiţă, după taică-su şi l-am luat la curte, să hoinărească. Devenise stăpânul ţinutului. Se plimba tacticos cu coada frântă în două locuri, ca un sceptru eghipţian. Mai târziu mi-am dat seama că numele lui era Talion. Numele eroului din prima mea carte citită aici, la curte, în primul meu trimestru de şcolar.

 

*

„Vă mai aduceţi aminte de cea dintâi carte pe care aţi citit-o? Pentru iubitorul de literatură, cea dintâi carte citită odinioară în copilărie se aşază în rafturile amintirii alături de întâia dragoste şi întâia deznădejde… Iată de ce se cuvine să sărbătorim din când în când cu o aducere aminte acea carte”… (Al. Philippide)

 

Eroul nostru este un motan, pe nume Talion care mănâncă iarba fiarelor şi aşa i se dezleagă mintea, căpătând grai omenesc. Acum dorinţa lui cea mai mare este să devină om. „Dumnezeule, Talion, n-ai să poţi ajunge niciodată ceea ce vrei, gândul e puţin nebunesc, iartă-mă, dar altă vorbă n-am. Ca să ajungi om, trebuie să te naşti om!”[1]

Dar Talion nu ascultă de sfaturile celor cu care împărţise condiţia de motan, şi pleacă spre Marele vrăjitor ca să-şi împlinească dorinţa. Pe drum îşi găseşte un tovarăş indispensabil călătoriei, şi anume, un crai de răsărit pe nume Melhotei, care nu era decât un ţap ce avea să ispăşească pentru greşelile amândurora.

Calul de lemn, Vânturile hăbăuc, buluc, îi duc în ţara Peştelui Filosof care îi învaţă că bunătatea e rotundă ca Soarele şi Luna, ca ouăle sau icrele, răutatea ascuţită ca undiţa, cinstea limpede ca apa, necinstea ca nămolul, că îndoiala are culoarea cenuşie.

Tot trag pe turta lor până în Ţara Cîinilor cu covrigi în coadă: „În tîrgul nostru este un obicei, să-i primim cît mai bine pe călători şi străini. Şi dacă n-au ce face pot rămîne la noi. Şi dacă s-au săturat să muncească, dacă s-au plictisit de toate, dacă n-au pe nimeni, dacă sînt urmăriţi de judecători, dacă au furat, dacă au ucis”.

Dar nici ţara aceasta nu-i mulţumeşte pe călătorii noştri, aşa că vor trece un deşert, unde doi uriaşi, (pitici totuşi pe lângă muntele care ţinea ascunse izvoarele), îl loveau ziua întreagă pentru două picături de apă.

„Cine nu crede în rîvna noastră se preface în stană de piatră.

– Aş vrea să cred, dar nu pot”. Şi cei doi împietresc şi „cum nu era nimeni de faţă, nimeni nu putu să afle cîtă vreme a trecut şi cum s-au întîmplat lucrurile mai departe”. După ce timpul se dezleagă din nou, cei doi se trezesc înconjuraţi de un lac cu apă luminoasă, rămânând să socotească câtă credinţă le-a lipsit ca să meargă mai departe. Şi multe locuri vor mai vântura împreună. Calul de lemn se făcuse cal adevărat şi acum putea să le povestească despre războiul oamenilor şi cum nu i-a putut împiedica pe aceştia să se omoare între ei. Că acum e bătrân şi îi roagă pe cei doi, dacă ajung la Zână să-i spună: „Zînă căruntă, să nu fiu mort, ci să visez. Să visez mereu şi să nu mă mai trezesc… băieţeii şi fetiţele de la bîlci, caii coloraţi, să visez cîntecul clarinetului şi să am puterea de a lua drumeţilor oboseala. Cine se va odihni pe spinarea mea să nu mă uite”.

Ei trec acum prin Ţara Colindelor unde „de dragul cîntărilor se opreau păsările pe la porţi; veneau din altă lume, ascultau, zîmbeau, apoi se destrămau ca fumul”, prin Valea fermecată, unde se găseau din belşug pentru cei doi „lăptuci, mere, struguri, morcovi, măcriş, susai, pepeni, urzici de primăvară, pe de o parte, iar pe de alta, ulcioare cu lapte bătut, şunci afumate, scrumbii în ulei, cîrnăciori, brînzeturi în poleială.

– Să nu ne pierdem firea – zise Talion. Să gustăm din fiecare fel, dar să nu ne potrivim stomacurilor, care în marea lor rîvnă, ar putea să ne ducă la pieire.

– Ia stai, măi frate. Acum ce oare vrem?

– Soare, drumuri, nori, fîntîni, pustiuri, vînturi, ploi şi chiar puţină foame. Astea toate cu o singură vorbă s-ar putea chema libertate”.

Şi ajung cei doi şi acolo unde a dus surdul roata şi mutul iapa şi se întorc, pentru că de acolo nu se mai deschidea nici o cale. Melhotei e prins de un bătrân hapsân care îl obligă să învârtă roata la udat, dar îl scapă Talion, speculând năravul oamenilor de a se speria atunci când aud o altă făptură vorbind cu grai omenesc.

De la bunica broaştelor ţestoase cei doi eroi învaţă că mai bine ar fi ca lucrurile să nu poarte nume. Că dacă ea s-ar lăsa încoronată de suratele ei, ar trebui să poarte un nume pompos. Şi astfel, lumea s-ar complica.

„- Pietrele, nisipul, balta, ar purta şi ele nume de crăire. Dar ce fel de crăire? Trebuie şi aici un nume… Nu, mai bine fără nume. Şi pietre şi broaşte şi nisip şi baltă”.

Când Melhotei mai târziu moare, vestind cumva apropierea de ţinta călătoriei, încheindu-şi rolul de însoţitor, Talion îl întreabă atât: „Ce faci Melhotei, ce faci?”

Rămas singur în faţa Vrăjitorului, înainte ca Talion să devină un personaj de poveste, motanul primeşte ultima lecţie:

„ – Şi tu crezi că oamenii sînt fericiţi că sînt oameni? Nu! Vor să fie zei, şi mai mult decît zei, vor să poruncească stelelor, morţii şi vremii care-i macină. Cere-mi altceva!”

 


[1] Citate din cartea Vîntură Lume de Călin Gruia

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: