Jurnal de voyeur social III/ autor Iulian Grigoriu


La vânătoare de vrăjitoare dogmatice

Unul din câştigurile revoluţiei – uşor detaşabil din context – a fost ieşirea la rampă a unor Pleşu, Liiceanu, Paleologu, Doinaş, Paler şi alţii. Nu nutream pentru toţi acelaşi respect. De exemplu, Octavian Paler nu mă convinsese nici ca scriitor[1], nici ca dizident. Nici când am auzit că în fruntea Academiei române va fi Mihai Drăgănescu, nu am fost cine ştie ce fericit, cu toate că mi s-a părut un compromis acceptabil. Îi citisem cărţile mai importante (Ortofizica şi Profunzimile lumii materiale), pe de o parte „polemizasem” crunt cu el, cu experimentele sale pseudo-filozofice, cu limbajul şi conceptele cam trase de păr, mirându-mă că un asemenea „filosof”[2] primise girul unui Constantin Noica; pe de altă parte, era ceva în demersul lui care mă atrăgea[3]. Sub înrâurirea unor astfel de ideologi travestiţi în filosofi, căutam pe vremuri argumente pentru a susţine că materia este o formă de manifestare a conştiinţei. Dimpotrivă, reflexul acestei intelighenţia formată mai ales din comunişti de eşalonul doi ieşiţi la rampă după 89, era de a găsi o explicaţie raţională a universului şi de a reduce totul la materie sau la un substitut al acesteia. Chiar dacă nici Occidentul nu duce lipsă de astfel de reducţionişti, Drăgănescu declara cu nonşalanţă: „Spiritualitatea este de natură informaţional trăită”. Ba chiar, că „bisericile, prin simbolul lor, depăşesc religia” (cum vine asta?) afirmând cu obstinaţie că „iubirea este inclusă în profunzimile lumii materiale”[4]. Se vede clar că ei nu aveau nevoie de Dumnezeu, ci îl foloseau.

Foştii materialişti ortodocşi optau acum pentru o ideologie mai rentabilă, numai afişând ortodoxia. La un timp, Elena Solunca, redactor şef pe la revista Academia, într-o vizită la Galaţi, a spus că toată filosofia lui Drăgănescu vine din învăţăturile, teologia şi mistica lui Dumitru Stăniloae. Ca să vezi! Un alt subiect aprins. Cea care scrisese cronici cuvântărilor lui Ceauşescu pe pagini întregi în Scânteia[5], se convertise subit, ori poate că se ducea la biserică în taină, după ce-şi scria apologiile.

 

*

În zilele imediat următoare evenimentelor din decembrie, intelectualii ieşeau la rampă. Auzeam un discurs nou, mult aşteptat.

Pleşu făcea recurs la moralitate, militând pentru „reforme interioare ale revoluţiei”;  există pericolul ca revoluţia exterioară să nu fie însoţită de una interioară. Filosoful minimei moralia descoperea nişte atribute ale unor categorii de români, cum ar fi: nerăbdarea, intoleranţa, somnolenţa, neruşinarea etc. Nerăbdarea decurge din faptul că suntem un popor meridional. Că probabil ne grăbim ca totul să se schimbe peste noapte, fără să facem prea mult pentru asta. În ceea ce priveşte intoleranţa, ar trebui să dăm o şansă oamenilor să se judece singuri. (Era perioada când foştii membri PCR îşi azvârleau ori îşi ardeau carnetele roşii, când unii securişti, probabil cei mai mulţi dintre inofensivi, funcţionari care nu se dezmeticiseră, aşteptându-se la ce e mai rău pentru ei, se apucau de taximetrie, când potentaţii începeau să se regrupeze în jurul unor ziare sau „partide” de tip revolut ce aveau să speculeze naivitatea majorităţii). Cât despre intelectuali, dacă aceştia, în perioada comunismului, dăduseră dovadă de demnitate solitară, detestând „angajarea” şi se formaseră în ura spontană faţă de politic – numai un mijloc de a persuada că totuşi, ei intelectualii au fost în afara vinei celorlalţi, că şi-au păstrat într-un fel puritatea – acum, vina lor cea mare era că somnolează, că nu acţionează într-un spirt unit, că rămân dezbinaţi. Apoi, neruşinarea îi caracteriza pe aceia care se grăbeau să intre în structurile vechi, cele compromise şi subit resuscitate (după ce existase o tentativă demagogică de a scoate partidul comunist în afara legii). Cei care au fost volubili când se murea pe străzi, se înscriau în partide gen Pcr, sau în organizaţii ivite sub alte nume (partide socialiste sau muncitoreşti).

Cât priveşte mijloacele văzute de domnul Pleşu pentru a pune în mişcare revoluţia interioară a românilor, dintre acestea, cel mai important era în opinia sa, „reperul încrederii în ajutorul lui Dumnezeu”. Simptomatic pentru viitorul angeolog. Trecuse mai bine de un an de la evenimente când l-am abordat la unul din cursurile domniei sale (un amfiteatru plin şi totuşi intim, cochet), explicându-i că l-am dori mai implicat în publicistică, lăsându-i câteva “Noduri şi Semne”[6] alături de adresa redacţiei şi numărul de telefon, rescrise pe o hârtiuţă cu care s-a plimbat în mână tot cursul. La nici o lună după aceasta, dl. Pleşu apărea pe postul de televiziune, făcând reclamă la „Dilema”. Mi-am dat seama de intervenţia mea inutilă: domnul profesor „cocea” el ceva.

 

*

Pe Paleologu l-am surprins în intervenţiile sale discutând pare-se împotriva revoluţio-cultismului – nu ştiu dacă a utilizat termenul sau l-am inventat eu. Oricum, îl folosisem chiar în zilele revoluţiei ca titlu al unui articol nepublicat de către obedientul cotidian gălăţean[7]. Deja în emulaţia de concepte noi care apăreau, se aruncau în joc de la prognoze şi diagnostice ale societăţii, artificii şi atitudini ale unor creiere netede, până la intervenţii riguroase şi cu greutate pe care le aşteptam ca pe aer de la maeştrii spirituali, printre care se contura deja o vagă inflaţie.

Despre Paleologu s-a auzit după câteva luni de la revoluţie că e mason de mâna dreaptă (asemenea titluri explodau în mintea profanilor) şi îmi pregătisem nişte întrebări cu ocazia unei discuţii publice la care n-am mai participat (ori poate nu a mai avut loc):

„- Paleologu. Ordinul de Malta?”

„- Brucan şi Bîrlădeanu sînt masoni de mîna stîngă?”

Faptul că Paleologu şi-a asumat mai târziu colaborarea cu Securitatea, mi s-a părut că ar fi trebuit să instituie o normalitate în societatea ce va să vină. Dar România nu era Polonia.

Ce să-şi asume un tip ca Silviu Brucan? Probabil ultima (im)postură, cea de disident al ceauşismului. A fi vag oracular nu însemna decât a fi duplicitar. L-am auzit (cred) cum se pronunţa împotriva valurilor de oportunişti care începuseră să se perinde prin anumite funcţii – probabil politice, economice, prin ministere sau mai jos, printre directori de efracţie[8].

„Care noi?, se întreabau unii retori, care revoluţia noastră – că nu am fost vrăşmaşii ei?” Şi propuneau să se restituie bucuria de a trăi celor care au făcut revoluţia – o chestie destul de imprecisă – bucuria de a trăi? – bun, dar cum să-i identificăm pe aceia care au fost acolo şi ce recompensă, ce concedii în mările sudului, cu iahturi şi tipe dezbrăcate pe balustradele vaporetelor…

 

Doinaş mi s-a părut bine de apreciat şi atunci şi acum, mai mult un teoretician al culturii şi al actului poetic decât un trăitor, cum ar veni, un rhsi inspirat, un geniu poetic, cum i se dusese vestea. Făcea în zilele fierbinţi ale lui decembre o comparaţie între tirania prin care am trecut şi democraţia care se părea că ne aşteaptă. În democraţie depista un plan moral, o datorie a unora faţă de alţii. Cu alte cuvinte, democraţia s-ar baza pe moralitate, răsfrântă mai ales în clasa politică. Dacă tirania ca disciplină a ordinii, a fricii, creează arme din tot ce posedă, democraţia creează obstacole de opinii, dar rămâne vulnerabilă deoarece propune un sistem social paradoxal[9]. Navigând între absolutism şi idealism, democraţia nu poate impune din afară ordine şi disciplină, ci ea se mulează pe ethosul unui popor; în acest cadru al democraţiei putem deveni cetăţeni. Democraţia nu cunoaşte subversivitatea – probabil de aici decurge imposibilitatea ei de a se apăra, ceea ce se va dovedi a fi o opinie falsă. În perioada care a urmat, s-a văzut că democraţia interpretată ca sat fără câini va fi mediul prielnic al tuturor anomaliilor, inclusiv al subversivităţilor şi scenariilor de tot felul. Dacă la început moraliştii vor propovădui intrarea în starea de normalitate, democraţia cu greu va fi în stare să-şi secrete proprii ei anticorpi. Aşa încât am văzut că de la propovăduirea în pustiu se va ajunge în democraţie la vorbirea şi receptarea în pustiu… dar acesta e un alt articol.

 

Liiceanu argumenta că suntem bolnavi şi avem nevoie de o lungă cură de dezintoxicare. Aşteptăm să învingem tiranul din noi. Emisiunile de la televizor sunt o oglindă pentru boala care s-a aşezat timp de 20 peste români. Suferim de mai multe simptomuri, mai degrabă tare ale societăţii apuse: al vorbirii – nu ştim să vorbim; frica apoi, e o relaţie pe care o trăim în ambele direcţii, de terorizaţi şi cei care terorizează; de infantilizare, simptom apărut în toate societăţile totalitare, în care spiritul civic al membrilor societăţii este redus la maximum. Acum nu ştim ce e democraţia, ce e libertatea, dar să nu ne facem iluzii. Inteligenţa se învaţă. „Să nu credem că o parte dintre noi sîntem vinovaţi, iar ceilalţi puri. În afară de tinerii care nu au avut timp să se compromită[10] şi disidenţii care şi-au zis răspicat părerea despre comunism, există grade diferite de complicitate:

1.tăcerea şi cei care au ştiut, dar au tăcut; 2.tehnica ocolirii, a compromisului minim, a scăldării; 3.alinierea şi minciuna practicate prin constrângere; 4. voluntarii, entuziaştii, stegarii, lichelele, care au susţinut edificiul ororii”.

Şi Liiceanu accentua că acest ultim grad de complicitate „a dat strălucire ororii”. Cel mai important drept pe care l-au câştigat românii, considera filosoful in spe, era dreptul de a huidui. Că va trebui să aibă loc resurecţia morală. „Vai de cei care vor mai minţi”[11]. Şi un apel, apropo de lichelism, către lichele[12]: „Sînteţi puţini. Lăsaţi o pauză mai lungă între adeziunea voastră la avantajele noii societăţi, metehnele de care nu v-aţi dezbărat şi trecutul vostru oportunist…”

Între timp, am putut vedea cât de multe feluri de lichele au răsărit (căci nu poţi să devii decât ceea ce eşti fără să ştii, vorba lui Mihai Şora).

A fost întâi o perioadă de tăcere culpabilă care le-a accentuat compromisul, apoi s-au lăudat cu memoriile, cu teoriile, scenariile şi inepţiile, deveniţi subit eroi ai altei revoluţii; S-au întărit în cele rele, şi-au pus cruste de nesimţire şi suficienţă, şi-au schimbat blănurile, au furat, mutilat, falsificat, devalidat…

 

*

În acea perioadă mai apăreau la televizor, Dan Petrescu despre care îmi notam în paranteză (eseist), Paul Goma (ale cărui cărţi începeau să fie editate şi la noi), Doina Cornea şi alţii. Reţin, de pildă că l-am surprins pe istoricul Andrei Pippidi că a aşteptat 7 ore ca să intre în televiziune, să-şi spună punctul de vedere, după ce „a auzit glasul adevărului pe străzi”.

Octavian Paler vedea ca primă primejdie în mentalitatea post-revoluţionară a românilor, tendinţa de a se deculpabiliza prea uşor. Că pe lângă prima poliţie (probabil Securitatea), a existat o a doua poliţie, caracterizată prin complicitatea victimelor cu călăii. Culpabil, afirma că gradul până la care decăzuse societatea noastră era aşa de mare, încât toată lumea a colaborat, cu sau fără voie, cu tiranii. „Imoralitatea a obligat atâta lume să colaboreze cu tirania prin frică, silă, resemnare, dezgust, chiar speranţă”. Imoralitatea colaboraţionistă în diferite grade a depravat caracterele şi am trăit într-o lungă boală. Toată lumea ştia că se minte şi Paler recunoştea că avea conştiinţa faptului că nu mai are credit în faţa studenţilor. „Am fost obligaţi, de frică, de grijă pentru familii, de a face ceva în viaţă, dar asta nu e nici o scuză. Înţelegeţi şi recunoaşteţi că întregul eşafodaj de minciună şi deznaţionalizare a transformat istoria în vodevil (bine regizat de prima poliţie, dar acceptat de cea de-a doua poliţie cu mulţi înrolaţi). Revoluţia s-a aprins din disperare, dar faptul ei a fost un miracol. A fost revoluţia unui popor dezarmat. A trecut clipa de adevăr şi nu am văzut-o. Am ieşit dintr-o ficţiune pentru a intra în alta”. Într-adevăr, am fost ultima generaţie de graniţă. Tinerii strigau vom muri şi vom fi liberi! Acum, Paler dorea reconciliere şi nu vânătoare de vrăjitoare în numele libertăţii. Recunoştea şi el că avem nevoie de o lungă perioadă de convalescenţă, că societatea nu poate renaşte fără cinste. Este împotriva demagogiei revoluţionare. Trebuie să suportăm adevărul întreg aşa cum am suportat minciuna întreagă. Nu suntem liberi eschivându-ne în situaţii echivoce. Nu banderolă tricoloră ne trebuie la braţ, ci trebuie să trăim normal. Se va vedea că în societatea nostră a pătruns un cancer care nici acum, după câţi? ani nu a putut fi stârpit. Oportunismul a proliferat imediat după revoluţie. A existat mereu acea clasă de oameni, de caractere umane în stare să preia imediat birocraţia unei noi orânduiri, cum s-a întâmplat şi când a venit comunismul la putere şi a apărut peste noapte genul de activist de partid. Acum, Paler vorbea despre un adevăr zoologic: rechinii sunt orbi sau aproape orbi, dar dirijaţi de peştii piloţi, adulmecă prada cu uşurinţă. Şi Paler se întreba: „cine au fost peştii piloţi?”

„Vacarmul creat acum, după revoluţie este negativul ordinii de cimitir a discursului dictatorial”. Vacarm era şi înainte. Nimeni nu dădea doi bani pe discursul lui Ceauşescu. Toate lozincile şi tot ce se profera, producea aceeaşi doză de îndobitocire pe care o procură azi manelele sau telenovelele. Între timp, minciuna şi felul de a o disimula au căpătat forme monstruoase, de coaliţii şi metode, tehnici perverse, mase sărăcite, înfometate şi perfect manipulabile. În fine, Paler cerea dialog! Dar oportuniştii, jos de pe scenă, rugăm! Cât despre alegerile care aveau să urmeze, ar fi fost bine ca acestea să aibă loc mai târziu. Pentru că încă nu suntem liberi. Cât de liberi înlăuntrul nostru suntem acum, dar cât de liberi vom fi în aprilie?! Chiar dacă legea electorală admite libertatea, ea nu va garanta libertatea noastră interioară. De aceea, înaintea campaniei electorale, ne-ar trebui o campanie de resurecţie morală. Să ne gândim la morţii noştri, să ne gândim de ce am îndurat ceea ce am îndurat, de ce a proliferat minciuna. Să fim scăpaţi de servituţile care ne limitează libertatea. Euripide spunea că sclavia începe în capul sclavului. La noi, sclavia nu a fost răsturnată în întregime. Suntem sclavii unor prejudecăţi, ai unor stereotipii de gândire, ai euforiei de după victoria revoluţiei. Avem datorii faţă de adevăraţii eroi. Cât despre cei grăbiţi, Paler îi lăsa să adopte metodele proprii dictaturii. Totuşi, noi, ceilalţi, să nu acceptăm vendeta, vânătoarea de vrăjitoare. (Se va vedea în curând că vrăjitoarele, din teamă probabil, plecaseră ele însele la vânătoare, iar democraţia oferea mijloace mult mai rafinate de a parveni decât totalitarismul). Nu e totuşi cazul unei concordii bazate pe abolirea păcatelor, aprecia scriitorul. Păcatele trebuiesc numite. Toate cele care au fost…

 

Dan Hăulică îl cita pe Brecht: ce ţară frumoasă avem – dacă am avea-o! De fapt, Hăulică îşi etala erudiţia exemplară, aruncând în joc o sumă de citate, bine filtrate şi adaptate la societatea românească. Modulându-şi vocea cu calm, expunând exact dar cu căldură, intelectualul demonta societatea monstruoasă de tip fascist şi teroristo-stalinist în care trăisem. O societate perfidă, în care xenofobia ţinea regula: atingerea cu străinul era imundă: tot ce era străin, era rău. O societate care manipula realitatea. Vargas Llosa scria despre o populaţie indiană în care tinerii nu aveau noţiunea morţii sau a îmbătrânirii. Aşa şi la noi, unde ziarele interziceau accidentele. Apocalipsa lirică evocată de Marlaux păleşte în faţa realităţii angoasante, în timp ce temerile noastre trecute ni se par secundare. Cel mai curat exorcism pe care trebuie să-l practicăm, este meditaţia asupra morţii acestor tineri. Lor trebuie să le aducem prinosul nostru de umilinţă, celor care ne-au salvat viitorul. Chiar dacă noi, românii am adus o dimensiune de fiesta în tragedie, depărtându-ne de graţia lui Pericles din textul lui Tucidide. „Felul lor (al tinerilor) de a înfrunta gloanţele se constituie ca un exemplu de meditaţie pentru tot sfârşitul de secol” acum, când evenimentele din Europa de est, în zodia săgetătorului au fost convergente, ducând la căderea comunismului. Şi Dan Hăulică adopta interesanta definiţie a patriei a lui Romain Roland. „Patria nu este înrădăcinarea oarbă într-o tradiţie, o continuitate, ci un plebiscit de fiecare zi”. Un fel de a spune Ubi bene, ubi patria? Fiindcă azi, nu ştiu câţi români ar mai vota pentru România şi nu ştiu câţi ar mai rămâne aici, de n-ar fi fost iarăşi închişi, ca într-un lagăr[13]… şi vocea intelectualului trăda obedienţa…

Cu Ţuţea, Stăniloae, Galeriu, Cleopa este o altă poveste. Ceea ce auzeam de la ei, direct de la ei, mă răsturna aproape cu totul. Rămâneam fizic fără aer, de parcă cuvintele lor ar fi exorcizat tot răul din mine. Oh, dacă vreunul din aceştia m-a privit în duh atunci, mă înfior numai la gândul ce ar fi putut să vadă…

Pe Stăniloae l-am întâlnit o singură dată şi mi-a inspirat în primul rând o mare bunătate, ca o linişte albă coborâtă în suflet, cum îmi mărturisea un prieten… Discursul teologal era susţinut de acelaşi contrast polemic folosit în vastele sale studii. Stăniloae combătea în continuare Occidentul care cochetează cu o graţie creată, nu cu harul necreat[14]. Această concepţie occidentală a dus la filosofiile ateiste. Ne-am aruncat cu totul în braţele unei Franţe atee care refuză convertirea spirituală. Spiritual ei au rămas atei. Noi trebuie să depăşim individualul. Occidentul ne propune numai individualism (democraţie), iar Orientul totalitarism (în Rusia sovietică). La noi, la români, este comunitate ca în sat, aici stă ortodoxia, într-o comuniune duhovnicească, într-o împărtăşire continuă. Biserica e o comunitate deasupra căreia tronează Duhul Sfânt. Noi nu avem infinitul actual ci pe cel potenţial – asta oare împotriva lui Aristotel care propovăduia acţiunea, actualizarea, faptul că divinul nu există în potenţă? În contrapondere cu dialectica, devenirea sau procesualitatea naturii, omului şi divinităţii, la fiecare pas ni se deschide „mereu o stabilitate în continuă mişcare” (Grigorie de Nyssa).

Poate fi depăşit Iisus în ceea ce putem noi ajunge? se întreba teologul român făcând aluzie la supraomul occidental al lui Nietzsche. Iisus e cel mai înalt ideal de om care poate fi atins. În acelaşi timp, ortodoxia este deschisă ştiinţei: „Toate sunt sub legi; dar legile trebuie să fie date de o persoană”. Ortodoxia accentuează importanţa persoanei iubitoare a Sfintei Treimi. Dumnezeu nu poate fi individualizat sau existenţializat, supus unor legi ca într-o filosofie panteistă care nu dă nici o explicaţie. Iisus spune: „Eu sunt alfa şi omega”.

 

Pe Galeriu l-am întâlnit cu ocazia „Filocaliei”, un prim festival creştin al tinerilor. În Grădina Icoanei, pare-mi-se, m-a uimit, dincolo de mesajul său de creştin trăitor, felul în care un teolog putea să-l perceapă pe Nichita Stănescu. Nichita nu mai era acela care a fost prezentat în analizele laice de text, ci, zicea Galeriu, Nichita face parte din stirpea lui Ioan Botezătorul al cărui simbol e vulturul, vulturul care zburând îmbrăţişează lumea şi a cărui umbră se proiectează pe pământ în semnul crucii; vulturul era un motiv foarte des întâlnit în poesia stănesciană. Nichita înseamnă „Biruitorul”, ba chiar o altă comparaţie pleca de la acest „Hristea” al său. Hristea semnifica „hristosul poeziei”, „eminescul”… (atunci nu aveam deloc impresia că exagerează).

Galeriu susţinea că Nichita a fost un adânc poet teologic şi îl supranumea „Nichita mărturisitorul, pelerinul absolutului”.

Pentru ca de la Ioan Alexandru să aud la puţină vreme, cum a rămas Nichita consternat când i-a cerut să cânte în poeziile sale adevărul etern al evangheliilor şi al lui Iisus Hristos: „Dar dacă rămân fără inspiraţie?”, l-a întrebat Nichita? „Ba nu, de-abia atunci ai să fii inspirat…”.

Tot în Grădina Icoanei, l-am văzut pentru prima oară pe Dan Puric care, într-un moment de evocare a lui Nichita, a reuşit pe adagio-ul lui Albignoni să imite sborul îngheţat al unui vultur. Cu disperarea de a ridica realitatea la scara sinelui transfigurat şi atâta tragism în gesturile sacadate, determinate, într-un limbaj de dincolo de trup, cuvinte şi sensuri, încât mi-au dat lacrimile. În fond, era vorba de condiţia omului. Artistul mim ne vorbea cu sufletul, îmbrăţişa lumea şi o umbrea. Era zbaterea conştiinţei în faţa răstignitului Hrist…


[1] Proza, ca şi eseurile, atent cizelate dar artificioase, pentru a nu-şi atenua privilegiile de auctor la modă

[2] I s-ar fi potrivit mai degrabă termenul de scientolog materialist

[3] Probabil, o obscuritate a gândirii, proprie electroniştilor şi altor bresle scientist-conservatoare

[4] Formulele sunt preluate dintr-o prezentare a unui anume dr. ing. George Ştefan, ministru al învăţământului pe vremea lui Drăgănescu la şefia Academiei Române.

[5] Îmi confirmă afirmaţia poetul gălăţean SA, care fusese amic cu ES în tinereţe

[6] O revistă gălăţeană postrevoluţionară, ce a început nemeritat de bine şi a sfârşit nemeritat de prost

[7] transformat peste noapte în, hai să-i zicem Paiaţa liberă, obedient faţă de oricine e la putere

[8] specie care va prolifera pe toată perioada privatizării

[9] Churchill, mi se pare, sau Bergson spuseseră asta mai demult

[10] iată o poziţie utilitaristă interesant de dezbătut şi azi, atunci când ne revendicăm locul pe scara vinovăţiei

[11] Câtă sfîntă naivitate, nu mă pot abţine să nu constat!

[12] Între timp, Liiceanu a scos o carte intitulată chiar aşa.

[13] Desigur, la vremea scrierii acestor rânduri, NATO şi UE erau fie dezavuate, („nu ne vindem ţara!”) fie nişte îndepărtate deziderate avute în vedere de o opoziţie timorată

[14] Aluzie probabil la eterna dispută din jurul filioque

Anunțuri

  1. Cristi

    Bine, dar acestea sunt memorii, nu un jurnal. Jurnalul presupune notatii contemporane cu evenimentele pe care le descrie, or, aici avem o perspectiva bine filtrata de un interval temporal de cel putin un deceniu, din cat imi dau seama.
    Asta nu inseamna ca textul nu este evocator si util. Pe mine ma transpune in orizontul framantarilor prin care treceam pe atunci… Dar astept continuarea marturiilor tale.

  2. Anonim

    Da, cum bine vezi, nu e nici jurnal pur, nici memorii pure, nici cal nici magar. Partea de jurnal contine notatii, impresii, articole, scrisori, interviuri si data fiind distanta de la evenimente, memoria e necesara ca evocare. O prima adunare a textului s-a produs cam la zece ani de la revolutie, cum ai observat.
    Dar uite, zilele trecute m-a reintilnit cu dl. Pippidi, i-am amintit ce spunea in zilele revolutiei (uitase, dar s-a bucurat sa-si aminteasca) si mi-a facut o merturisire care isi va gasi locul in jurnal… asadar, e mai degraba o scriere deschisa…
    Iulian

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: