Jurnal de voyeur social II/ Iulian Grigoriu


Revoluţie şi destin

Cei care au participat la revoluţia din decembrie 1989 au trăit deodată şi realitatea şi filmul realităţii. Cel puţin, asta am simţit eu. Şi nu neapărat din cauza faptului că revoluţia a fost transmisă, cel puţin în primele zile „în direct”, ci din cauză că fiecare revoluţionar onest plăsmuia sau participa la propria lui „revoluţie”, fără să urmărească o finalitate anume. Încă nu se ştia exact ce se întâmplă şi cine era răspunzător de crimele săvârşite. Asociindu-se cu un context de ubicuitate, teroristul era peste tot, victima sau eroul, oricând gata de jertfă. Nici comitetele şi detaşamentele înfiripate în pripă nu mi se păreau a avea o legătură prea strânsă cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Mie gândurile mi-o luau mereu înainte, proiectând evenimentele în viitor, dacă nu cumva în încredinţarea unui destin justificator. În acelaşi mod, mitul recurge la o prioritate ontologică, el este realitatea ştiută şi trăită înainte ca evenimentul ca atare să se fixeze într-o grilă de cauze, din care să rezulte apoi neapărat o singură relatare veridică.

Scenariile aruncate în joc aduc explicaţii nesatisfăcătoare, cei care au avut roluri importante, le au şi acum şi obstrucţionează voit sau nevoit aflarea adevărului. Resurecţia morală preconizată nu a avut loc, lucru împiedicat şi de cursul ulterior al evenimentelor politice. Tezele mai importante vehiculate de atunci sunt următoarele: 1) revoltă spontană dublată de o lovitură de stat; când cele două acţiuni nu mai au acelaşi scop, se trece la reprimarea maselor de către noua putere care pozează în eliberatoare şi îşi atrage astfel marea mulţime de telespectatori; după ce masele înfricoşate obosesc, ele devin foarte uşor de manipulat; 2) aplicaţie la scară naţională a unui război psihologic declanşat de mai multe grupuri care au vrut să acceadă la putere, în colaborare eventual cu forţe din afară (mercenari, terorişti) – vezi lupta pentru ocuparea Televiziunii, singurul loc de unde se putea manipula opinia publică; în final, toate variantele sunt combinaţii ale acestor două teme principale.

Dar ce doreau toţi acei oameni? Prea puţini puteau gândi mai departe pentru a se pune cu adevărat în slujba revoluţiei ce avea ca scop înlăturarea lui Ceauşescu şi căderea comunismului; sentimentul cathartic se articula pe starea generalizată de uşurare că într-adevăr comunismul a căzut şi că oricum va fi mai bine, indiferent ce va urma. Acţiunile celor ce deja se instalaseră la conducerea ţării au avut la bază acapararea şi consolidarea puterii cu orice preţ, inclusiv eliminarea concurenţei partidelor politice, a celor care aveau deja o tradiţie în lupta împotriva comunismului. Vezi umilirea şi discreditarea capilor liberali şi ţărănişti de atunci, imaginea grotescă creată în jurul personalităţii lui Corneliu Coposu etc.

Evenimentul din decembrie 1989 transcende posibilitatea de a fi perceput la întreaga dimensiune a puterii lui simbolice. Faptul ca atare nu mai este suma faptelor personale ci dimpotrivă, reflectându-se în conştiinţele martorilor şi participanţilor, el nu mai este pur şi simplu de judecat, ci judecă, nu mai este trăit, ci trăieşte, mai viu, ca o Formă a celor ce stăteau în faţa gloanţelor. Probabil că aşa se întâmplă cu orice eveniment din istorie care îşi găseşte individul în care se resemnifică – interesează mai puţin consecinţele, chiar dezastruoase ale unui război, cât limitele depăşite, bulversate înlăuntrul individului. De aceea războiul, revoluţia nu aparţin decât combatanţilor. Material, „dovezile” nu au ieşit la suprafaţă (cine a tras, cine a fost vinovat moral sau în cazurile particulare) dar în sinea lui, fiecare ştie ce s-a întâmplat. Dreptatea individualului, vorba lui Noica, primează în faţa leneşelor instituţii şi comisii de anchetă, care, în cel mai bun caz, transformă totul în comedie când totuşi ne lipsim de pozele profitorilor revoluţiei. Stereotipia politicii înlocuieşte profan reverberaţia sacrului. Atunci au murit inutil oameni (acum se vede bine acest lucru), însă, în economia spirituală, victimele au sfinţit evenimentul, făcându-l să fie ceea ce este, declanşând, deschizând acele porţi din spatele cărora Îngerul a privit şi a umbrit o vreme cu aripa sa această ţară. Totuşi, cei care au murit atunci au închis strâns un nod al istoriei, al vinovăţiei peste care nu se poate trece, oricât ar vrea unii (mai ales adevăraţii vinovaţi). În istorie a fost posibilă uciderea lui Dumnezeu. Arhetipul hristic astfel reevaluat, devine valorizator al greşelilor, confuziilor, crimelor odioase şi păcatelor strigătoare la cer. Sunt convins că atunci au fost crime morale şi laşităţi mult mai cumplite decât multe dintre masacre. Ştiu că atunci mi-a fost pentru prima oară frică de moarte. Atunci am văzut însângeratul carnet de student al unui fost coleg (de Electronică) împuşcat în Bucureşti, pe 21 sau 22 decembrie. Vorbise cu câteva zile înainte cu părinţii lui şi îşi procurase chiar bilet de tren. Când îmi povestea mama sa lucrurile acestea, aveam senzaţia că timpul ar putea fi dat înapoi şi Dobela (cum îi spuneam noi, colegii) ar fi putut totuşi să se urce în tren şi să se întoarcă acasă. Între timp, s-a întâmplat ceva, poate chiar pe drumul spre gară – un traseu obscur şi la propriu şi la figurat într-un cartier imund bântuit de mirosuri fetide din care se ridica o spumă verzuie care ţi se aşeza pe creier, cu case sărăcăcioase şi garduri prăfuite de fabrici, în care fusese aruncat şi cartierul studenţesc; aşadar, pe drumul spre gară, fusese oprit de nişte miliţieni, ori cine ştie ce se întâmplase. Dobela a fost arestat, bătut şi pare-se că i s-a dat drumul, fiindcă a dat un telefon din care rezulta că vine acasă. Încă odată am avut scurta convingere că trebuia să fi scăpat. Şi totuşi… A fost împuşcat de aproape, sub axila dreptă. Mama sa, doctoriţă, ne explica ce gaură mică a făcut glonţul la intrare şi explozia de la ieşire, cea care i-a cuprins inima. Cred că a fost un glonte gen „dum-dum” – sunt iritat de asemenea jargon… ca şi cum ai alinta un monstru… era clar opera unui criminal profesionist. În momentele acelea, ale primelor zile de după 21 decembrie, părinţii acestui coleg se temeau chiar să venim la înmormântare. Îmi aduc aminte că ne rugau cu lacrimi în ochi să nu venim, să nu se întâmple alte nenorociri. Era perioada în care mergeam cu banderole albe la mână, apoi, în zilele imediat următoare s-au auzit şi s-au văzut gloanţe şi la Galaţi. Se vorbea, sau poate că eu îmi imaginam că se reglează conturile între securişti, între informatorii unor structuri care trebuiau acum, la vremuri noi să dispară…

Dincolo de toate acestea, a fost revoluţia celor care au murit şi a celor care au crezut împotriva mentalităţii generalizate, a comodităţii şi a fricii, că ceva se va schimba în bine, că vom câştiga mai mult decât libertatea de a huidui sau de a muri de foame fără să te întrebe nimeni, sau de a protesta fără să te asculte nimeni, sau libertatea de a deveni miliardar peste cadavre. Aşa-zisa democraţie a fost de la început pe nisipuri mişcătoare, normele de moralitate au fost stabilite de mereu vechile relaţii, vechile tendinţe ale clicilor şi găştilor de-a dreptul mafiote. Între timp ne-am pierdut respectul pentru valoare, protestul e autorizat prin lege şi revolta imposibilă. Astfel, sistemul de acum evoluează sub autoritatea unui întreg evantai de dictaturi, de la cea instituţional socială la cea a relaţiilor inter-umane, comunismul nefăcând decât să îngheţe şi să conserve parşivenia tuturor celor lipsiţi de minte şi de bun-simţ, în fiecare individ de acest fel, de la vânzătorul din colţ, la şeful vreunui partid politic, zăcând clona dictatorului proaspăt detronat. Foarte puţine persoane publice şi-au păstrat verticalitatea, spiritul treaz, onestitatea, fără să aibă tendinţa de a clama virtuţi inexistente.

*

Răsfoind ziare şi reviste de acum nouă ani[1], revăd cu uimire titluri de articole sub titluri noi de ziare: întâi a fost „Scînteia Poporului”, care a devenit apoi „Adevărul”, ziar dealtfel, fără discernământ, obedient puterii, mai ales sub directoratul lui Darie Novăceanu. Mai apăruseră „Studenţimea Democrată”, „România Liberă”, „NU”, „22” – titluri mai avangardiste. Revăd unele articole de atunci: „Revelion pe baricade”, „Revoluţia Populară a învins”, „Recunoştinţă fierbinte armatei române”, „A triumfat poporul”, în care numele recent venerate se înlocuiseră cu altele, în rest nici o schimbare în mentalitate. Revăd fotografii cu „opulenţa” din palatul cuplului prezidenţial – ce român n-ar fi făcut la fel? – canapeaua pe care dormea credinciosul tovarăş Corbu. Ne miram de aurul din încăperi, nefolosit, de fructele exotice din fotografii: „Nimbul revoluţiei române” ne dezvăluia un popor de hămesiţi, de flămânzi şi de sclavi, neciopliţi, gata să apuce, fiecare ce poate: bani, funcţii, avantaje. Şi nu mă mai mir acum de aşa zisa opulenţă şi de prostul gust al prezidenţialilor odioşi, ci mă mir foarte de câte alte palate, vile, construcţii incredibile[2] apar – exact ca ciupercile după ploaie – pe toate străzile oraşului. Oare de unde? Oare cum? Din muncă, din bani cinstiţi? Imposibil? De ce nu se instituie oare un tribunal ad-hoc care să ia cunoştinţă imediat de asemenea zmeu, fenomen paranatural ori extraterestru, o comisie de anchetă la fel ca în caz de necesitate sau calamitate, care să ia la bani mărunţi, toate aceste măreţe realizări personale ale unor potentaţi ai zilei? De unde vilele de pe faleză? Ale cui sunt? Ce şi cum şi cât şi unde a muncit cineva care a reuşit să-şi ridice un astfel de palat? Ce îndreptăţire morală are, ce acoperire în putere de jertfă, omenie, inteligenţă sau spirit pentru a-şi permite să facă aşa ceva? În decembrie am omorât un dictator care s-a transferat clonat, în 20 de milioane de români. La 22 decembrie 1989, poporul român a fost judecat şi condamnat la încă mulţi ani de închisoare sub cerul liber. Dar unde or fi dispărut aplaudacii, obedienţii, mult-prea-conformiştii, răzvrătiţii, dezorientaţii de atunci – şi-or fi depăşit cu toţii complexele obscure, s-or fi convertit? Manipularea din acele zile a instrumentat o altă mare ruşine a poporului român: mineriadele; şi nici acea suferinţă nu ne-a fost deajuns. Astăzi încercăm să aderăm la alte „experimente umane”, gen Uniunea Europeană şi NATO, măcar pentru a ieşi din grădina noastră săracă. Apropo, am auzit după ‘90 sau am citit că România ar fi grădina Maicii Domnului[3]. Dar nicăieri, despre nici o ţară şi poate despre nici un loc, nu se poate spune asta. Felul acesta de autoepatare şi exagerare nu face decât să îngroaşe decalajul dintre iluzie şi realitate. Şi faptul că utopia se deplasează mereu pe un alt teren, mai prielnic, mai locvace ne arată că nu înţelegem nimic din ce trăim şi cine suntem noi înşine. Cum ar fi fost cei din puşcăriile comuniste să spună că Aiudul sau Gherla au fost grădina Ghetsimani? Şi dacă ar fi aşa, atunci treziţi-vă! Suntem în faţa evidenţei lucrului de neconceput. Paradoxul existenţei noastre ne intră în carne precum cuiele în palmele lui Iisus. Nu trăim alt timp, decât cel al răstignirii. Absurdul la cote maxime ia proporţii îngrijorătoare, e oriunde am încerca să-l dezamorsăm. Lăsaţi-vă de istorie, de sociologie, de ştiinţe umane, de ştiinţe şi metafizică. Plecaţi în munţi, faceţi altceva, dar ce-aţi putea face în toată această mare cacialma?


[1] se vede că reperul cronologic e contingent

[2] de-a dreptul dumnezeiesc hoteliere, parafrazând versul unui poet autentic (Virgil Mazilescu)

[3] în revista Transilvania din Sibiu, nr. 1-2/1991 pp. 9, 10

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: