„Melancholia” sau de ce friptura are gust de cenusa/ de Bogdan Silion


melancholia-opera-mortii_size7Lars von Trier nu este un om bun. Cel puţin nu este aşa cum înţelegem în mod obişnuit „bunătatea”, ca o apropiere de celălalt şi o ex-propriere de sine, adică în sensul creştin al termenului. Regizorul danez nu crede în oameni, în puterea acestora de a se depăşi, de a-şi transcende condiţia. În schimb are o încredere aproape iraţională în forţele haosmice ale universului şi ale inconştientului uman, pe care le consideră singurii agenţi veritabili ai „umanităţii”. Prin aceasta, von Trier este un nietzschean, trecut, dacă se poate spune aşa, prin filtrul regizoral al lui Bergman, un alt regizor nordic antiumanist.

„Voinţa de putere”, transformată de danezul întemeietor al şcolii minimaliste de film „Dogma” în instinct social primar, este conceptul preferat al regizorului, utilizat ori de câte ori are ocazia. În „Dogville”, de exemplu, voinţa de putere şi instinctul orb, egoist al omului domină decupajul social aparent idilic al societăţii-tip create de von Trier. Pentru că omul este egoist şi orice atitudine creştină este refuzată, ba chiar batjocorită, el, omul, nu merită să trăiască. Ideea este obsesiv repetată în toate filmele regizorului danez, subliniată cu tărie în „Dogville”, filmul de referinţă al acestuia, dar întărită şi de alte pelicule cinematografice mai mult sau mai puţin „teziste” cum ar fi „Europa” (un film psihanalitic, prin excelenţă), „The Element of Crime” (în care vorbeşte despre cruzime şi inconştient în aceeaşi manieră freudiană) sau „The Idiots” (un film ciudat, de fapt o imensă limbă scoasă valorilor democratice şi normelor sociale artificiale). În toate filmele mai noi sau mai vechi von Trier propovăduieşte, aidoma lui Nietzsche, un post-umanism, dar nu lasă nicio speranţă celor care cred în misiunea artistului. Chiar şi în filmele cele mai reuşite ale sale – în aparenţă umaniste, întrucât vorbesc despre puterea sacrificiului de a transforma, dincolo de morala rigidă, omul în esenţa lui – ca „Breaking the Waves” sau, mai ales, „Dancing in the Dark” (cu un rol dincolo de orice sofisticare intelectuală şi artistică a oricărui alt actor, făcut de cântăreaţa Bjork) – Lars von Trier se dovedeşte a fi antidemocratic şi anticreştin (cel puţin în sensul dogmatic al termenului). Cu siguranţă că prestaţia regizorală a lui von Trier iese din tiparele obişnuite, tabuizate, ale artei şi regândeşte problemele clasice ale „misiunii artistului” sau ale „sensului” artei în general . Aşa au făcut şi alţi mari regizori înaintea lui, faţă de care cineastul danez îşi declară admiraţia: Bergman şi Tarkovski. Regizorul danez moşteneşte de la cei doi predecesori ai săi maniera psihologică de sondare a sufletului uman, pentru a extrage însă structura de bază a acestuia (de aici şi modul antidescriptiv de realizare a portretelor umane din filmele sale); se desparte totuşi substanţial de aceştia printr-o nouă abordare a imaginii cinematografice (cadre filmate doar cu cameră mobilă, lipsa sunetului de fond sau a muzicii de film, în stilul sole imago, montaj aproape inexistent, fără decor sau cu decor minimalist, filmări dintr-o bucată pe monitoare cinema-scope etc.), dar şi prin imaginaţia sumbră de care dă dovadă.
Penultima sa realizare cinematografică, „Melancholia” (2011), vine să sublinieze, o dată în plus, excentricităţile cineastului danez în domeniul artei cinematografice, precum şi filosofia sa de viaţă. Filmul este un „fiction”, în genul apocaliptic, asemănător, în idei, simboluri şi profunzime cu „Solarisul” lui Tarkovski. Părerea mea este că filmul a depăşit cu mult ca intensitate a imaginilor şi ca interpretare regizorală tot ceea ce făcuse von Trier până atunci. Nu este neaparat vorba de idei noi faţă de celelalte filme. Von Trier crede în continuare că omul este iremediabil pierdut, că nu are nicio şansă de a se salva, că toţi zeii au amuţit (evident în extensia acelui strigăt al nebunului din piaţă „Dumnezeu a murit”) şi că toată construcţia nostră socială şi mai ales politică este sortită eşecului. Tema găsită de regizor nu face decât să accentueze ideile pesimiste ale acestuia; de aceea poate că nici nu este atât de importantă. Pe scurt, intriga este următoarea: Justine (interpretată de tânara actriţă Kirsten Dunst) este o femeie aflată într-un moment de răscruce al vieţii sale, când pare că şi-a găsit fericirea; se va căsători cu alesul inimii ei, nunta îi va fi organizată, până în cele mai mici detalii de sora ei, căsătorită cu un bărbat bogat, în plus este promovată în funcţie de un şef capricios. Cu toate acestea, apropierea planetei, numită „Melancholia”, de Pământ şi posibila coliziune a corpului ceresc cu planeta noastră schimbă întreaga stare de spirit a personajelor implicate. Atracţia magnetică pe care o are noua planetă o face pe Justine să cadă într-o melancolie depresivă ce goleşte de sens orice atitudine socială şi orice sentiment uman. În faţa unui iminent sfârşit al lumii, Justine renunţă la tot: la iubitul ei, la familie, la jobul bine plătit. Depersonalizarea (ca alteritate absolută a Sinelui – temă predilectă în filosofia contemporană, preluată şi de numeroşi cineaşti) omului în faţa unui destin implacabil este blestemul pe care îl proferează regizorul, ca o pedeapsă faţă de bunătatea prefăcută a oamenilor. Von Trier nu suportă bunătatea, pe care o vede ca pe o ipocrizie ce ascunde de fapt o puternică dorinţă de afirmare a instinctului de putere. Cu toate acestea, von Trier practică întotdeauna un sistem de recompense şi pedepse, ca şi o etică, retroactive: totul este topit într-o perspectivă sumbră, nimic nu rezistă pe acest Pământ, totul se prăbuşeste, iar salvarea nici măcar nu mai este aşteptată. Ai impresia tot timpul că Lars von Trier merge întotdeauna până la limitele normale ale judecăţii, intrând deseori şi dincolo de limitele conştiinţei. În lumea a-conştiinţei sau a inconştienţei, totul se transformă în pulsiuni şi simboluri. „Melancholia” şi „Antihristul” sunt filme ce lasă libere forţele destructive ale inconştientului, în mod progresiv. De aceea ele nici nu pot fi asimilate de omul obişnuit, normal din punct de vedere psihic şi echilibrat spiritual. Dacă în „Melancholia”, frica sau resemnarea în faţa destinului sunt ultimele pâlpâiri ale conştiinţei, în „Antihristul” nu mai există nimic conştient. În limbaj jungian, inconştientul funcţionează prin imagini compensatorii pentru o conştiinţă ce nu îşi poate găsi singură sensul. Imaginile inconştientului sunt însă sumbre, a-morale şi apocaliptice. De fapt, apocalipsa, ca pedeapsă generală pentru inflaţia conştientului, nu reprezintă decât o viziune a inconştientului artistic (a se citi „colectiv”) care se foloseşte de imagini perene pentru a distruge puterea obişnuinţei. Se ştie faptul că Jung vedea în această supraimpoziţie a inconştientului o recreare, prin intrarea în haos, a forţelor vitale sleite. Nu ştim încă dacă şi von Trier crede asta. Probabil că următorul său film ne va convinge pe ce drum se află, dacă încă este capturat de un inconştient tenebros sau a găsit posibilitatea de a se salva. Cert este că în „Melancholia” nu se poate vorbi de salvare. Totul se reduce la diferitele atitudini pe care le poate avea omul în faţa iminentului sfârşit. Situaţia e de două ori mai tragică decât în cazul iminenţei morţii individuale. Apocalipsa, ca entropie generală, provoacă resemnări melancolice (atitudinea preferată de regizor) sau frică paralizantă. Ambele stări sunt tratate în film de o naturaleţe ce nu lasă loc niciunei alte atitudini posibile. De fapt, in extenso, întrebarea pe catre o pune von Trier este, ca în toate filmele sale, extrem de… creştină: cum ne va găsi moartea, în ce stare, în ce stadiu? Orice altă întrebare este de prisos.

„Viaţa nu există decât aici pe Pământ. Şi nu pentru mult timp”. Von Trier sintetizează, în aceste puţine explicaţii ale sensului melancoliei personajului principal, întreaga sa concepţie despre viaţă şi umanitate. Apocalipsa nu este decât un pretext pentru o apokatastază inversată: lucrurile se vor scufunda, într-un final, în haos şi nimic nu va mai supravieţui. Aceasta nu înseamnă însă că totul este de prisos. Frumuseţea, ca şi dragostea, există – von Trier le subliniază chiar puternic în film – dar şi ele vor avea un sfârşit definitiv. Friptura e bună, dar are gust de cenuşă, fericire există, chiar dacă doar pe moment, omul se poate bucura de aparentele evenimente minore din viaţa lui, dar, peste toate acestea se întinde umbra tot mai ameninţătoare a morţii. În faţa acestei evidenţe, melancolia nu este decât o trăire firească a celui care înţelege, aidoma Ecleziastului, că totul e, în cele din urmă, cenuşă şi praf. „Deşertăciunea deşertăciunilor” pe care o trăieşte din plin Justine nu poate fi înţeleasă decât în contextul lipsei epifaniei din univers, a vidului desăvârşit din lume, a interstiţiilor imense dintre oameni.

În filmele lui Lars von Trier nu există revelaţie, iar simbolurile tarkovskiene nu sunt decât reprezentări întunecate ale imanentismului lumii acesteia, cel mult psihologizante. Regizorul danez ispăşeste doar viziunile sale de artist, nu îşi curăţă însă niciodată sufletul de negreala gândurilor morbide. El nu este deloc ceea ce se numeşte un „militant” pentru o idee. Negaţia, antiteza şi paradoxul moral sunt punctele-forte ale cinematografiei sale. De aceea filmele sale, deşi premiate şi bine primite, în general, de critică, nu vor depăşi niciodată statutul unor produse undeground. Anti-democraţia, caracterul anti-sistemic, făţiş împotriva ideologiei „political corect”, anti-creştinismul clerical (cel puţin) şi chiar iconoclasmul peliculelor sale cinematografice îl fac pe regizorul danez să fie un fel de „bufniţă de serviciu”, întotdeauna marginal, mereu nocturn, al celei de-a şaptea arte. Şi atunci trebuie să ne dăm repede seama dacă Lars von Trier este doar un sceptic nevinovat, un profet al postumanităţii ori chiar un antihrist deghizat în haine regizorale. Ori poate este doar unul dintre artiştii alungaţi din cetate care îşi caută identitatea într-un spaţiu cultural şi vizual al diferenţei şi alterităţii.

Privit cu un ochi de cinefil (şi nu de hermeneut) „Melancholia” este un film…altfel. Diferită total de thriller-urile sau de filmele din categoria „disaster movie”, producţia regizorului danez este surprinzător de virală. Melancolia lui Justine „te prinde”, ba chiar te face să te gândeşti dacă nu cumva între Sils-Maria eternei reîntoarceri şi acedia misticilor nu există aceeaşi regularitate magică. Totuşi, epidemia melancoliei nu surprinde un cinefil avizat, care cunoaşte că unul dintre „pactele” regizorale realizate de von Trier este acela de a aduce pelicula cinematografică în viaţa reală a privitorului. (este unul dintre manifestele „Dogmei”). Această contaminare adusă de imaginea din film – un prim succes în acest sens l-a avut chiar filmul de debut al regizorului danez „Epidemic”, un veritabil expozeu al forţei magice emanate de cinema – exprimă o nouă viziune artistică, poate cea mai interesantă. Aceasta în măsura în care privitorul nu mai consumă imaginea, nu se mai relaxează şi nici nu poate privi dezinteresat. Filmul devine, odată cu viziunile lui von Trier, o meditaţie continuă asupra condiţiei umane, a reperelor societăţii democratice, dar şi a forţelor motorii care declanşează comportamentul uman. „Melancholia” este un film ce nu exprimă doar o simplă temă de gîndire, ci pune în valoare, deopotrivă, teoria şi arta, într-un continuum imagine-concept ce fluidizează conştiinţa şi afectele. Experienţa cinematografică propusă de von Trier este, în opinia mea, unică în peisajul destul de anost şi … consumerist al filmelor hollywood-iene şi europene, deopotrivă.

Anunțuri

Despre boogie2000

Sunt profesor de socio-umane la Liceul Teoretic "Emil Racovita" din Galati. Am absolvit filosofia la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi si am obtinut titlul de doctor in filosofie al aceleiasi Universitati, in anul 2010. Publicist, eseist, editor de reviste de cultura (Akademia, Podul, Argo), am publicat doua lucrari, "Rusia si ispita mesianica" (Vremea XXI, 2004) si "Mircea Eliade si misterul totalitatii" (Eikon, 2016). Domeniile principale de interes sunt: filosofie, istoria mentalitatilor, teologie, religii indiene. mitologie. filosofia simbolului, cinematografie.

Un comentariu

  1. Cristi

    Iti spuneam, in noaptea in care m-ai anuntat printr-un sms ca ruleaza Melancholia, ca mi se pare prea depresiv. Dar asta e putin spus. Asa cum ai evidentiat, in lumea lui von Trier nu e loc nici macar pentru o geana de speranta.
    Vad ca te-ai adancit binisor si cu profit in filmografia lui von Trier. Poate n-ar fi rau sa transformi recenzia intr-un studiu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: