Jurnal de voyeur social I/ autor Iulian Grigoriu


– argument –

Jurnalul meu caută un început. M-am iluzionat şi înainte şi după că pot trăi în propria mirare ca pe o insulă. Am parcurs două lumi. Întâi o viaţă, apoi alta. Fac parte dintr-o generaţie a diferenţei. Cu sentimentul că am participat la un experiment. Experimentul Om. Sunt oamenii închisorilor comuniste, sunt funcţionarii de ieri şi de azi, sunt oamenii străzii, sunt mărturisitorii, cei apropiaţi şi cei îndepărtaţi. Îndrăznesc să spun că am întâlnit şi câţiva sfinţi. Eu cred că există mulţi printre noi şi cu totul altfel decât ni-i zugrăveşte morala de obşte. Fiindcă au fost câţiva ani înainte şi imediat după 90 în care şi-au făcut simţită prezenţa. Şi multe lucruri ies încă la iveală. Experimentul continuă şi ne întoarce de la o realitate exterioară neconvingătoare la una lăuntrică. Prea puţine lucruri m-au convertit în acest răstimp. Dar cred că a existat un moment zero al istoriei noastre recente: decembrie 1989. De atunci, ceea ce pornise pe un făgaş prielnic s-ar fi putut înfăptui fără să călcăm în atâţia spini pe cale.

M-am tot întrebat la ce bun atâtea scrieri la vremuri sărace… Cred că asceza comunicării e absolut necesară pentru purificarea oamenilor, indiferent câtă vină duc cu ei. Şi invers, e clar că nu există comunicare decât între oameni puri sau purificaţi. Altfel, nu cred că e în ordinea lucrurilor ca ele să poată fi elucidate. Ba chiar dimpotrivă. Fără fapte de neînţeles, povestea nu poate să meargă mai departe. Lumea, universul nu au o sintaxă: nu cunoaştem faptele trupului, ale minţii şi sufletului, ale universului, ale vieţii şi morţii – şi totuşi trăim, făptuim, mergem înainte. Suntem în sine necunoscători şi cunoaşterea noastră caută să traseze doar repere ale necunoaşterii funciare. Asta e metafora mea – un semn pentru neputinţa de a pătrunde în spaţiul şi timpul care fac posibilă viaţa: un pact de dinainte de noi la care se poate să fi consimţit deja?

Între trandafir şi trandafiri[1]

Înainte vreme, cei care azi s-ar fi făcut ziarişti, o luau pe calea ingineriei. Era s-o păţesc şi eu; din fericire, n-am ajuns nici una, nici alta. Totuşi, după decembrie 1989, am crezut că scriind şi publicând, nu fac decât să calc pe urmele voinţei generale, ba nu, pe cele ale orgoliului propriu ce nu va suferi într-atât încât să-mi pierd stilul, dar mai ales fervoarea. Şi totuşi nu, nici asta nu a fost. Acum nu cred decât că am contribuit şi eu, ca atâţia alţii la îmbogăţirea loteriei. În 1990 am încercat să fiu în cât mai multe locuri, să aflu, să notez, să înregistrez, am participat cu disperare la editarea unor ziare şi reviste, sperând că va apărea şi revista de cultură pe care o visam. Nu a fost să fie atunci. Ceea ce urmează nu e opera unui ziarist. Eşecul meu jurnalistic se împleteşte în mare măsură cu o restituire în care personajele sunt amestecate, dar libere, salutare sau întâmplătoare, neprelucrate, necenzurate. Unele interviuri sunt completate după casete, la fel şi mărturiile celor care apar în acest jurnal, fiindcă ce ziar ţi-ar fi dat spaţiu, aşa numai pentru tine, ca să epuizezi un subiect cum ţi-ai fi dorit? Chiar şi articolele mai impresioniste sunt redate aici în varianta pentru care nu datorez nimănui nici un copyright. Deasemenea, doza de autentic e salvată de notorietatea unor interlocutori. Jurnalul meu de voyeur social, nepublicat decât acum, după atâta vreme, când totuşi nu am înţeles până la capăt ce a fost bine, ce rău, de ce lucrurile nu au mers cum trebuie în ţară, ce aport avem fiecare la afacerea asta, poate fi socotit şi operă dacă nu de ficţiune, măcar de subiectivitate feroce: în ce măsură filmul realităţii se poate suprapune peste realitate? e întrebarea pe care mi-o puneam cu asiduitate în zilele lui decembrie 1989.

Nu am pretenţia că fac aici o analiză lucidă, ci mă declar doar de o parte a… baricadei, a presei, a lucrurilor făcute, spuse sau publicate, pătruns doar de măsura evenimentelor mărunte, trăite de atunci zi de zi, în care nu ştiu cât de bine m-am maturizat.

Scriitoraşii avizi de succes încă din perioada comunistă (cu caşul la gură încă), dar şi cei cu ştaif (începînd cu noul preşedinte postrevoluţionar al Academiei române şi continuînd cu redactori de pe la Scânteia, turnători cu state de plată, dar şi mărunţi provinciali), şi-au făcut revistele lor, unii continuând sub alt nume sau altă siglă pe cele vechi. Chiar revista Academiei cernea garniturile din eşalonul doi nomenclaturist, oferindu-le ocazia celor cu privilegii să-şi dea obolul democraţiei, ori, poate, numai să-şi conserve vechile privilegii. Vedeam astfel nume amestecate, de foşti şi actuali, de autentici şi închipuiţi, inclusiv în reviste culturale, tip Caiete critice sau Literatorul. Cei băgaţi până în gât în vechiul regim, după o scurtă degringoladă şi acalmie (în care se complăcuseră ori aşteptaseră să fie lăsaţi sau chiar uitaţi!) şi-au regăsit vechile albii, devenind instrumente politice, invenţii de compromis sau conjuctură, mizând pe slăbiciunile milenar-naţionaliste, folkiste sau chiar mai rău, revoluţionar-istoriciste (cum ar zice un Karl Popper), editând reviste jalnic-naţionaliste precum Patria Mare sau cenaclist-bananiere Să nu neglijăm trandafirii etc. Dacă primii erau doar materialişti, cvasifilosofi căldicei, care acum mergeau la biserică, se închinau şi stăteau la molifte, ceilalţi erau potentaţii, mizerii (gen porcul de serviciu al lui Ceauşescu) cărora le lipsise doar puţin ca să nu mai aibă cui să-şi vândă „talentul”.

Probabil că libera concurenţă din cadrul PCR şi Securitate nu fusese doar o formă de desfrâu politic, ci o realitate tupilată, de al cărui resort ar fi trebuit să ne temem după ce Ceauşescu ar fi căzut în mod natural. Dar nu a fost aşa. Noua putere instalată şi care a manipulat întregul mental că e legitimă, prin figura harismatică a lui Iliescu, a făcut ea însăşi crime (şi mă consider un martor neputincios al unora dintre acestea, morale şi materiale). Asta pentru a-şi menţine poziţia de lider, de salvator, ori pur şi simplu pentru a reprima din neputinţă pe cei mai lucizi şi mai hotărîţi. În fine, culturnicii, dizidenţi mai mult sau mai puţin ipocriţi, cei care au rezistat în funcţii terţe, călduţe, răzleţe, marginalizaţi, blazaţi, din lipsă de talent ori chiar de trecere, şi-au făcut şi ei publicaţiile lor; s-au mişcat mai greu, au încercat şi politica, dar fără prea mare succes; însă un ziar, acolo, chiar pentru campanie electorală, tot au scos.

Nicolae Manolescu, candidat la preşedinţie în 1992, trecuse şi pe la Galaţi unde ţinuse un discurs politic, cu har şi bun simţ (sancţionat deci de marea massă) unde îi pomenea pe ei, cei care ştiu să se organizeze şi să facă celule de propagandă, mult mai bine decât noi, fără experienţă în domeniu. Am scris atunci un articol („Un înger cu sex pentru politică sau Singur printre critici”); la alegeri a fost dezastru. Puteam intui asta dinainte, de când Manolescu îi luase un interviu timorat lui Iliescu în România literară, înainte de primele alegeri din 1990, cele desăre care un Pertre Ţuţea nu putea să-şi creadă urechilor („le-au furat, nu se poate, le-au furat… ori am suferit 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi”). Doi ani mai târziu, scriitorul Mircea Ciobanu mi-a spus că opoziţia nu e pregătită încă să acceadă la putere. Consimţea astfel la opţiunea unei majorităţi fără alternativă? Dacă cineva din partea puterii, în speţă, un Iliescu, ar fi procedat la un transfer de învestire, aducând în faţă partidele istorice, deţinuţii politici, poate chiar regele, momentul zero al noii noastre istorii altfel s-ar fi scris. Vorbesc despre fapte ale începutului unei istorii la care am participat direct. Am fi avut coordonatele clare pentru un start autentic, s-ar fi pus „bazele reale” pentru o societate democratică şi prosperă. Dar la noi societatea s-a divizat, intelectualii au rămas neangajaţi. Să-i fi risipit minerii care au vizitat Bucureştiul de două ori în 1990? Apoi, în toamnă, la întrunirea Rezistenţei române de la Braşov, Miron Cozma a recunoscut că minerii au fost manipulaţi, ceea ce nu i-a împiedicat să revină în trombă în Bucureşti şi în 1992, dar şi în… 1999! E limpede că aveau un contract cu puterea şi cu societatea iliesciano-stalinistă în care trăiam, care ştia să îşi arate colţii chiar când nu mai era la putere. De ochii lumii şi mai ales ai Occidentului, oameni cărora le este egal dacă Moscova se mută la Bruxelles, ba chiar cred că e mai bine aşa fiindcă e şi în interesul lor – cu greu, cu structuri mafiote şi o societate incertă, deraiem şi noi spre Europa, spre a ajunge cândva acolo; au fost câteva alegeri la care parcă lumea s-a mai deşteptat, spre mirarea celor care predau din ce în ce mai greu puterea[2]. Prin faptul că nu avem o dreaptă convingătoare, autentică, de când ţărăniştii au dispărut de la guvernare, graţie şi unor figuri „harismatice” precum Ciorbea (fost lider de marcă de tip sindical-fesenist, şi el o emanaţie, nu-i aşa?), o mare parte a electoratului nu mai vine la vot. Dealtfel, la noi votează cam 40%, adică pensionarii, gospodinele, ungurii şi ţiganii, lăsându-ne doar spectrul alegerii între trandafir şi trandafiri.

Nu de mult am întâlnit în maxi-taxi o pensionară atât de amară, dar atât de bine informată într-ale sforăriilor politice şi care mi-a vorbit din Micro 19 până la Parfumul Teilor[3] cu atâta parapon despre corupţia actualului, fostului şi viitorului preşedinte, încât am trăit scena unui deja-vù consumat în martie-aprilie 90, când ieşind la suprafaţă precum aspidele, câteva astfel de casnice se dădeau în vânt cu ocazia unui miting în care îl susţineau pe emanatul. De data asta, interlocutoarea mea avea o ocupaţie: era f(s)n-i-stă şi se ducea la „sediu”, să depună bani. Am revăzut-o după prăbuşirea afacerii piramidale, pregătită să participe la un miting în capitală, unde avea să le arate ea lor! Am rămas mâine şi trist, ca şi altă dată. Dacă o femeie în vârstă, cu câteva clase, e capabilă să împroaşte atâta venin în jurul ei, dar şi atâtea amănunte obscene, numai ca să arate că e cineva şi că viaţa ei a fost o nedreptate (ne cred ei proşti, dar nu suntem!) atunci la ce să mă aştept de la cei bine formaţi înainte şi după care s-au întărit în cele rele! Democraţia e un real câştig, atât cât e, dar nu ne putem debarasa de profitorii ei. E atâta buruiană şi iarbă rea la umbra democraţiei, încât mă întreb dacă nu tot majoritatea, prin indiferenţă, prin refuzul de a participa la o societate civilă, prin indolenţa şi lipsa de atitudine poartă cea mai mare parte din vină. Anii ăştia au reuşit să ne facă să votăm pe cei la care în alte condiţii nici nu ne-am fi uitat.


[1] fragment de articol nepublicat la vreme, aici pe post de cuvânt-înainte

[2] Scriam asta înainte de alegerile din 2000

[3] un traseu aproape complet de maxi-taxi în oraşul Galaţi

Anunțuri

Un comentariu

  1. bogdan silion

    Din pacate, startul prost de care aminteai ne-a incremenit intr-un vesnic proiect. Dar parca acum si ideea de proiect mi se pare ca ni s-a furat. Ah, luciditatea, veninul dulce al esecurilor virile, care te tine treaz atat la Uniunea Scriitorilor cat si in maxi taxi. Astept paginile mai actuale, mai inspre vremurile in care s-au copt strugurii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: