ÎNHUMARE, SAU INCINERARE – DOUĂ ARDERI DE TOT, O SINGURĂ TRECERE


Cel puţin două considerente principale stau la originea practicilor de debarasare a corpului biruit de moarte: unul de ordin material – o tehnică de tratare a unui potenţial focar de infecţie şi de evitare a izbucnirii unor molime, şi unul de ordin spiritual: tipul de credinţă referitoare la privind „rămăşiţele pământeşti” ale defunctului. Înhumarea, respective incinerarea sunt două modalităţi de a scăpa de cadavrul aflat în descompunere, marcat de ravagiile ce urmează inanimării. Memoria ancestrală a observaţiilor asupra trupului părăsit de suflet a stabilit o legătură ca de la cauză la efect între starea postumă şi începutul unui proces de descompunere, cu toate consecinţele care decurg în cazul în care trupul nu este reintegrat elementelor naturale.

Pornind de la aceste observaţii, unele colectivităţi au descoperit ori au ales, în funcţie de circumstanţe naturale sau concepţii mitico-religioase tehnica îngropării în pământ, a depunerii în grote (în regiuni cu un climat arid), altele – arderea, trecerea prin focul purificator. Cele mai rudimentare societăţi (din punctul de vedere al posibilităţilor tehnice), de culegători şi vânători, duceau stârvurile în pustiu, în pădure sau pe vârfuri de munte pentru a fi devorate de fiare sălbatice sau sfâşiate de păsări, reintegrându-le elementului „aer”. Indo-arienii şi celţii au combinat metodele, incluzând în ritual şi elementul „apă”. Cadavrul era îmbarcat pe o plută pe care se înjgheba un rug, iar ambarcaţiunea era lansată pe undele unui un râu sau ale mării, incendiindu-se cadavrul cu săgeţi aprinse slobozite din arcuri.

Dar mai există un motiv, şi încă unul puternic, care a pus dintotdeauna comunităţile în situaţia de a lua o decizie rapidă cu privire la un defunct. Frica. Teama iraţională a celor vii, care nu se (mai) recunosc în chipul lui. Eliade scrie undeva că omul mort reprezintă o contrazicere violentă a imaginii-despre-sine pe care cel viu şi-o formează despre el, de aici – teama şi necesitatea de a face defunctul cât mai rapid dispărut.

Erwin Rohde analizează pasajul din Iliada cu funeraliile lui Patroclu, cel mai bun prieten al lui Achile, şi grija atentă a acestuia ca fastidioase şi complicatele obligaţii ceremoniale ce revin celor ce l-au cunoscut să fie îndeplinite cu scrupulozitate. Ofrandele extraordinare, între care victime umane (prizonieri ai războiului Troiei), se explică nu prin pietate, ci prin teama de un spirit defunct. După mistuirea prin flăcări a rămăşiţelor lui Patroclu, acesta îi apare în vis lui Achile, spunându-i că se duce în Hades, de unde nu se va mai întoarce.

Această credinţă, conform interpretării lui Rohde (cum că morţii incineraţi nu se mai întorc să tulbure lumea celor vii), ar sta la originea obiceiului incinerării. Acest obicei era practicat în vechime de greci, perşi, germanici, slavi. La aceste popoare, în stadiul lor seminomad, urna nu era, totuşi, transportată; în Iliada şi Odiseea, cista (= urna) era îngropată sub o ridicătură de pământ, adesea departe de ţară. Ar fi două complexe cutumiare referitoare la funeralii, două atitudini, care au alternat de-a lungul istoriei: în general, popoarele de cuceritori practică separarea rituală de cei morţi, în timp ce „oamenii pământului”, autohtonii, îşi îngropau răposaţii, unele comunităţi foarte vechi, de exemplu cele prehelenice, chiar sub temelia casei în care locuiau. Aceste obiceiuri s-au succedat în timp. Curios, dar epoca incinerării a fost precedată, cam la aceleaşi popoare (greci, germani, indieni), de o epocă în care înhumarea era practica curentă.

În epoca prehomerică (înainte de 1500 î. Ch.), populaţiile din Elada practicau înhumarea (cadavrele erau înhumate cu alături de numeroase bunuri şi mari cantităţi de aur), aveau „cultul sufletelor” (al strămoşilor), iar comuniunea cu defuncţii este atestată arheologic de existenţa tuburilor verticale în morminte, pentru libaţii.

Epoca homerică (de după invazia aheilor, apoi a dorienilor), aproximativ între 1200 – 800 î.Ch., a produs o răsturnare a valorilor: indoeuropenii au venit cu practica incinerării, separarea ritualică de cei morţi, iar de venerat erau doar eroii, singurii care se vor bucura de locuri plăcute, de odihnă (Câmpiile Elizee), pe când ceilalţi defuncţi au o soartă tristă, mergând în Hades unde duc o existenţă părelnică, împuţinată. Chiar şi eroii, din cei mai mulţi, după moarte rămâne doar renumele, gloria memorate în cântecul aedului.

Autorul (Rohde) meditează: dacă motivul incinerării a fost de a îndepărta cât mai repede sufletul de tărâmul celor vii, consecinţa acestui obicei a fost pierderea credinţei în existenţa apropiată de oameni a sufletelor celor morţi. Cred că afirmaţia este destul de clară; nu se înmuilţesc în zilele noastre crematoriile, în paralel cu pierderea respectului pentru strămoşi?

Înhumarea, în fond, e tot o ardere, dar mai lentă. Ce e descompunerea în perspectiva veacurilor? În athanorul închis al mormântului are loc o descompunere care în perspectiva duratei lungi echivalează cu o ardere, deoarece, în final, procesele care se petrec în acest spaţiu închis consumă carnea ca şi o ardere-de-tot, lăsând doar oasele calcinate, albe, amestecate cu pământ.

Bacovia: „Pantofi din vitrină, veţi arde-n morminte!”

Practica incinerării nu face decât să accelereze procesul, reducându-l la o fracţiune de pe scala duratei unei vieţi omeneşti. Un fel de forţare a timpului, de ardere a etapelor, ceea ce implică o atitudine magică. Înmormântarea, în schimb, presupune o îndelung răbdătoare aşteptare, şi priveghere, punând practicanţii în postura de martori la transformările lente petrecute la nivelul somatic, desfacerea ţesuturilor pieritoare ale trupului în elemente simple şi contopirea până la indistincţiune a acestora în elementele naturii. Prin urmare, o atitudine mistică. („Nu ne este cunoscut ceasul judecăţii…”). Provenienţa organică a humusului îl face un excelent îngrăşământ pentru sol, întocmai ca şi cenuşa. Numai că aceasta din urmă, de regulă este păstrată în vase închise (urne).

În concluzie, deosebirile dintre cele două practici de reintegrare a trupului în elementele naturii sunt importante şi ţin de complexe culturale diferite. Cele două rituri atestă două antropologii, două concepţii sau orizonturi mentale. Înhumarea reflectă cultua unei populaţii sedentare. Şi anume sedentarizate într-un trecut foarte îndepărtat. În spatele ei se află o întreagă istorie, înscrisă în arhivele unei comunităţi. Cea mai concretă arhivă a unei comunităţi, urmele cele mai clare de trecere pe faţa acestui pământ este cimitirul. Iar fiecare trup conservă o altă arhivă, mult mai bogată, cum sesiza prietenul meu, cea genetică.

Incinerarea este, în schimb, parte din cutumele cultural-religioase ale unei populaţii migratoare, nomade sau recent sedentarizate, pecete a străvechii stipulări scripurale: „..rătăcitor şi fugar să fii pe pământ”. Urmele acestora sunt înregistate, arhivate în orizonturile arheologice numai în măsura în care populaţia a practicat simultan şi îngroparea urnelor – ceea ce de asemenea este atestat, de exemeplu în complexul cultural pre-indoeuropean al „câmpurilor cu urne”, presărate pe o vastă suprafaţă la nordul Mării Negre şi al Dunării, inclusiv pe meleagurile noastre, ale Covurluiului.

Sacrificiile greceşti chtoniene din „epoca obscură” includeau libaţia sângelui unei victime (animal sacrificat) printr-un orificiu practicat în pământ, urmată de arderea ei completă (Culianu, Dictionarul religiilor, 166). Astfel, incinerarea poate fi văzută şi ca o ardere-de-tot. Rămăşiţe pământeşti? Fum şi amăgire, par să grăiască aceste rituri. Într-o mie de ani nu ştii dacă va mai rămâne o urmă a trecerii tale pe pământ.

Dar în zece mii de ani?

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: