CĂLĂTORIA CA MOD DE DESCOPERIRE/de Oana Rapotan


Omul a fost dintotdeauna dispus să călătorească, dovadă numeroasele jurnale, descrieri existente încă din primele momente ale epocii antice. Atitudinea peripatetică a reprezentat adeseori o condiţie sine qua non pentru formularea de teorii, descoperirea de invenţii, inovaţii, perfecţionarea modului de guvernare sau a sistemului economic. Prin excelenţă o fiinţă socială, poate suporta cu greu singurătatea. Copiii şi adulţii izolaţi în pădurile tropicale sau alte zone foarte greu accesibile, odată reveniţi în societate, nu au putut recupera deprinderile pierdute prin izolare, iar inteligenţa le-a fost iremediabil distrusă. Astăzi, când informaţia este resursa strategică cea mai importantă, călătoria capătă noi valenţe, complexe şi profunde. Posibilitatea de a călători o avem, cel puţin virtual, cu toţii, dar practic, deşi avem mijloace performante, rapide, sigure de a călători, constatăm un grad ridicat, chiar foarte ridicat de sedentarism pe tot globul, dar mai ales în Europa şi America. Se pare că dezvoltarea civilizaţiei nu este sinonimă cu plăcerea de călători pentru o bună parte a omenirii. Explicaţiile şi scuzele sunt variate, unele reale, altele închipuite pentru a masca inerţia de-a dreptul bolnăvicioasă a omului modern.

Dacă am dori să particularizăm analiza fenomenului prin exemplificarea apetitului pentru călătorie al românilor, am constata că situaţia nu diferă semnificativ de a restului europenilor, dar am remarca destul de uşor că dominaţia ideologică totalitară a lăsat urme adânci în ceea ce priveşte atitudinea fizică şi mentală faţă de experienţa călătoriei fizice sau virtuale. Exercitarea acestei dominaţii s-a suprapus peste trăsăturile pregnante ale unei civilizaţii agricole, dezvoltate de-a lungul a mai bine de o mie de ani şi s-a împletit într-un mod original – faţă de celelalte naţiuni est-europene victime ale comunismului – cu atitudinea de supus loial stăpânului străin dezvoltată în timpul dominaţiilor statelor vecine din epoca medievală şi modernă. Cum se reflectă toate acestea în modul de a călători al românului din zilele noastre? În cele ce urmează doresc să construiesc un posibil răspuns care să ne provoace la reflecţii, dar mai ales să ne determine să călătorim fizic, dar şi mental, astfel încât personalitatea noastră să se reliefeze într-un mod cât mai armonios faţă de ea însăşi, dar şi faţă de cei cu care convieţium.

Dacă ar fi să prelucrăm informaţiile furnizate de mass-media, am fi tentaţi să credem că românului îi place să călătorească şi că o face foarte des. Dar informaţiile şi reportajele difuzate după 1990 nu rezistă la o analiză ceva mai serioasă. Rareori sunt pomenite statistici; dacă acestea există nu se specifică sursa sau sunt pomenite doar procente, uitând să precizeze eşantionul chestionat/investigat. Companiile aeriene care operează în România nu fac publice decât rareori date concrete cu privire la numărul de pasageri români, ci doar la cel total, compania naţională de căi ferate e menţinută artificial de statul român de mai bine de zece ani, lucru datorat şi scăderii dramatice a numărului de călători cu trenul. Cei care călătoresc cu maşina nu pot fi apreciaţi nici măcar cu o marjă de eroare ridicată pentru că numărul de autostrăzi pe care le are România e ridicol de mic, iar pe două dintre acestea nu se percepe nicio taxă (indicator pertinent pentru o eventuală statistică a celor care călătoresc cu autoturismul, motocicleta sau alte tipuri de autovehicule). Ştim că a crescut semnificativ numărul de automobile din România, dar acest lucru nu a determinat direct proporţional şi creşterea numărului de călătorii. O mare parte dintre aceste maşini sunt achiziţionate pentru a rezolva problema deplasării în localitatea proprie, de acasă până la serviciu şi ca suport logistic pentru diferitele puncte de pe ordinea de zi a fiecărei persoane sau familii. Chiar dacă acestea călătoresc în afara localităţii de domiciliu, ele nu consideră că au plecat într-o călătorie/excursie/croazieră pentru că deplasarea în interes de serviciu, vizitarea unor rude sau călătoria pentru „shopping” nu implică decât arareori ceva inedit, acea stare de surescitare pe care o avem atunci când ştim că suntem provocaţi să descoperim ceva nou: traseele sunt cunoscute, persoanele cu care se intră în contact sunt familiare, la fel şi peisajele, clădirile. De aceea, când sunt întrebaţi cu privire la destinaţie nu spun „călătoresc”, „mă duc într-o excursie” ci pur şi simplu spun că merg la/se duc la părinţi, familie, cumpărături, în interes de serviciu.

Atitudinea faţă de călătorie poate fi observată, analizată cu ajutorul numeroaselor jurnale scrise încă din antichitate. Timpurile moderne au adus nu numai lărgirea orizontului cunoaşterii, dar şi un nou tip de jurnal – cel al unei călătorii închipuite, şi romane întregi care cuprind descrieri de peisaje, personaje, moduri de viaţă de pe alte continente, fără ca autorul respectiv să fi ajuns vreodată fizic în acele locuri (vezi cazul Karl May). Deşi realismul acestor relatări şi opere epice este indiscutabil, numărul celor care călătoresc nu creşte exponenţial, aşa cum ne-am fi aşteptat. Mentalitatea nu se schimbă peste noapte, iar atitudinile împământenite printr-o practicare asiduă a unor meserii care presupun un grad ridicat de sedentarism, nu au generat o curiozitate atât de puternică încât să determine fluxuri semnificative de călători şi călătorii. În ceea ce îi priveşte pe români, plăcerea de a călători este specifică unui procent redus din populaţie, aşa cum reiese şi din superba colecţie de documente editată de Academia Română: Călători străini despre Ţările Române, seria veche (editată înainte de 1989) şi seria nouă, care cuprinde deja şase volume, editată începând cu 2001. Relatările sunt de-a dreptul savuroase, unele ne pun serios la încercare răbdarea şi patriotismul, altele ne provoacă la un serios examen de conştiinţă. Imaginea e cu mult mai realistă dacă includem şi documentele oficiale, albumele elaborate mai ales în mediul francofon din secolele XVIII – XIX, cu numeroase desene, picturi, grafică şi chiar fotografii. De un real folos pot fi colecţiile de ceramică, porţelanuri, veşminte de gală, obiecte de lux ale căror poveşti de achiziţie şi păstrare scot în evidenţă călătoriile fantastice pe care le-au parcurs din generaţie în generaţie, de la o familie la alta… Din fericire meseria de anticar s-a relansat după 1990, statutul social al acestuia e vizibil îmbunătăţit, iar o zi petrecută în două, trei anticariate e la fel de fascinantă, uneori chiar mai palpitantă decât o croazieră în Caraibe.

Întâlnirea dintre un român şi un străin pe plaiurile mioritice medievale a fost deseori ca o ciocnire a civilizaţiilor, dacă e să ne luăm după descrierile de epocă; caracterul exotic al cilivizaţiei româneşti este remarcat chiar şi în secolul al XIX-lea de diferiţi călători străini, care observă totodată multe similitudini cu modul de viaţă din mediul musulman. Confuzia e uşor de explicat: multitudinea de divane, cafelele la ibric, şerbeturile servite cu un pahar rece ca gheaţa, vestimentaţia somptuoasă, dar şi greoaie, care incită la lungi pauze de discuţii printre valurile de fum parfumat al narghilelor sunt elemente remarcate de o bună parte a călătorilor străini din secolele XVIII – XIX. Astfel putem înţelege mai uşor de ce pe român nu îl defineşte spiritul de aventură, călătoria, experimentul, experienţele inedite. Călătoria lui Nicolae Milescu Spătarul în îndepărtatul Orient, călătoriile de studii ale umaniştilor români în Polonia, Ungaria, Europa centrală sunt, fără nicio îndoială, excepţii care întăresc regula. Chiar şi paşoptiştii care au studiat la Paris, Berlin, Viena sunt prea puţini pentru a putea afirma că stilul de viaţă al românilor s-ar fi modificat, iar jurnalul de călătorie al boierului Dinicu Golescu, care parcurge distanţe semnificative prin Europa, până la Paris reprezintă un caz singular prin scopul cu care a fost scris, prin mijloacele şi tehnicile stilistice folosite, dar şi prin limbajul greoi. Cititorul neavizat nu este provocat îndeajuns pentru a-şi organiza propria călătorie sau pentru a construi una imaginară.

Modernizarea cuprinde iremediabil şi spaţiul românesc, iar pragmatismul acesteia se reflectă şi în modul de a călători al românilor: numărul de automobile de pe plaiurile mioritice creşte semnificativ spre sfârşitul secolului al XIX-lea; mai mult, românii se remarcă în mod deosebit în ceea ce priveşte perfecţionarea aeroplanelor (vezi Aurel Vlaicu şi Traian Vuia) şi găsesc soluţii ingenioase cu privire la infrastrusctura necesară călătoriilor: poduri, viaducte, porturi… Arderea etapelor, criticată de Titu Maiorescu, dar justificată de Eugen Lovinescu în disputa lor cu privire la modernizarea societăţii româneşti s-a dovedit benefică în ceea ce priveşte călătoriile: oamenii de ştiinţă români participă la expediţii internaţionale de pe poziţii egale cu cei din Occident, teoriile lor sunt valorificate şi apreciate la nivel internaţional. Oamenii de cultură români participă la seminarii internaţionale, îşi susţin tezele de doctorat în centre universitare prestigioase, pun bazele unor curente culturale, ale unor reviste de o înaltă ţinută academică, iar corespondenţa lor cu confraţii de breaslă ne face pe noi, cititori obişnuiţi, parteneri de călătorie într-un demers cultural de cel mai ridicat nivel. Elita culturală interbelică a profitat intens de beneficiile călătoriei şi astfel a contribuit decisiv la consolidarea identităţii culturale române. În perioada interbelică regăsim tipuri variate de călătorie, unele planificate, altele nu, unele de informare, altele de plăcere, unele ştiinţifice, altele de regăsire a propriului eu, identităţi. India şi alte zone exotice suscită un interes deosebit, iar Mircea Eliade a jucat un rol decisiv în cunoaşterea şi aprecierea pozitivă a civilizaţiilor asiatice şi a determinat un flux intens de călătorii realizate nu numai de către români în aceste locuri, ci şi de către oameni de cultură străini.

Perioada postbelică este marcată de regres vizibil al călătoriilor realizate de către români, datorită intrării în sfera de influenţă sovietică. Totalitarismul comunist este incompatibil cu libertatea de mişcare şi, în consecinţă, călătoriile în afara graniţelor sunt foarte limitate şi atent urmărite; practic nu puteai face o călătorie neanunţată, indiferent de motiv, iar probabilitatea de a-ţi fi refuzată ieşirea din ţară era foarte mare chiar dacă depuneai cererea cu suficient timp înainte. Ca o reacţie faţă de această încălcare gravă a drepturilor omului, elita culturală românească supravieţuieşte prin construirea unor itinerarii imaginare fantastice, a unor dialoguri fictive cu civilizaţii străine, apelând adeseori la simboluri pentru a masca dorinţa de libertate. Levantul lui Mircea Cărtărescu este un bun exemplu în acest sens. Există însă şi jurnale de călătorie publicate de cei care au avut şansa de a putea vedea cu ochii ceea ce au dorit de o viaţă, printre care se numără relatările lui Iosif Sava, trecut într-un con de umbră astăzi, sau ale unor nume mai puţin cunoscute, dar atent scrise şi bine documentate. Dorinţa de a călători există şi se cultivă chiar şi în vremuri de restrişte, şi determină comportamente disimulate, dezvoltarea unor stiluri şi curente culturale pline de metafore şi de culoare. Aşa se explică cum de au putut fi publicaţi în România autori recunoscuţi pe plan internaţional drept promotori ai stilului realismului magic (denumit astfel de către criticul de artă german Franz Roh), care au construit minunate călătorii imaginare, fantastice, au îmbinat planul real cu cel fantastic, au făcut din supranatural un element al realităţii noastre interioare, dar şi sociale, care până atunci a reprezentat unul dintre tabu-urile cele mai greu de demontat. Jorge Loius Borges, Gabriel Garcia Marquez au fost publicaţi cu mult înainte de 1989 în România, iar după 1989 cărţile lor au fost reeditate, completate de traduceri noi, aproape toate reprezentând şi best-seller-uri, la fel ca şi în cazul cărţilor scrise de Isabel Allende. Toate acestea ar fi trebuit să genereze un interes foarte mare faţă de călătorie, dar după 1990 lucrurile s-au dovedit destul de complexe. Inerţia celor din mediul rural se menţine ridicată, cei din oraşe migrează în căutarea unui loc de muncă şi, în paralel, au loc excursiile în vestul interzis până atunci, sau cele pentru a-şi vizita rudele sau cunoscuţii refugiaţi în paradisul democratic în perioada comunistă. Globalizarea a contribuit şi ea la modificarea percepţiei comune faţă de călătorie, percepută acum ca un mod de socializare (superficial, ce-i drept), ca un mod de interacţionare şi cunoaştere a celui de lângă noi, care poate fi, de fapt, cineva din emisfera opusă. Abundenţa de relatări despre călătoriile personale publicate după 1990 nu este direct proporţională cu creşterea numărului de români care călătoresc. Rutina, inerţia nu sunt compatibile cu spiritul de aventură şi, cu toate acestea, putem vorbi de o adevărată şcoală de alpinism românească care se mândreşte cu expediţii dificile realizate pe toate continentele, pe munţi puţin accesibili, cunoaştem expediţiile realizate de români în Sahara, Tibet sau alte locuri cu climă extremă şi resurse limitate.

Dacă ne uităm mai atent în jurul nostru, putem remarca relativ uşor faptul că destinaţiile exotice sunt alese de multe ori dintr-un soi de mimetism: alegem Egiptul, Tunisia, Thailanda, Caraibe pentru că s-a dus acolo nu ştiu ce vedetă şi, lucru care ne motivează puternic (deşi puţini o recunosc), vecina noastră, o rudă mai mult sau mai puţin apropiată… Călătoria e folosită ca mod de demonstrare a unui oarecare nivel de bunăstare, deşi nimeni nu ne cere asta. Faptul că nu am fost suficient de pregătiţi să acceptăm civilizaţiile exotice, un alt mod de viaţă se demonstrează relativ uşor: când ne întoarcem şi suntem întrebaţi despre escapada realizată ne limităm să spunem că a fost fantastic sau oribil, ne raportăm inevitabil la experienţele culinare şi la cumpărăturile făcute. Relatările mai au şi alte puncte comune: avem grijă să subliniem diferenţele de civilizaţie – evident noi fiind cei mai puţin educaţi, „înapoiaţi” – şi nivelul de democraţie ridicat din Occident şi America sau chiar din Orientul îndepărtat. Deşi în şcolile din România se studiază două limbi străine, dintre care una este, de regulă, engleza, imediat cum trecem graniţa încep problemele datorate barierei lingvistice care uneori a creat situaţii hilare, alteori jenante, percepute ca o adevărată dramă interioară de către cei le-au trăit. Şi din acest punct de vedere, totalitarismul a lăsat urme adânci: ne complexăm, deşi suntem asiguraţi că ne descurcăm onorabil sau chiar foarte bine, nu avem curajul unor iniţiative ad-hoc, ne abatem rareori de la traseele stabilite, dar, pe de altă parte, insistăm să vedem obiective turistice suplimentare faţă de cele din program şi avem comportamente care pot fi catalogate drept lipsite de bun simţ, educaţie: lipsa de punctualitate, pe care o bagatelizăm, ne facem pachet cu tot ce se găseşte la micul dejun în hoteluri, inclusiv sticle cu apă sau suc, vorbim cu voce tare atunci când nu e cazul, etc.

Probabil că într-un viitor nu prea îndepărtat călătoriile de iniţiere vor fi o parte componentă obligatorie a procesului de maturizare, iar călătoriile de plăcere şi concediile în locuri exotice vor fi accesibile mult mai multor români, dar până atunci putem măcar să ne lărgim orizontul cunoaşterii prin asimilarea pozitivă a experienţelor celor de lângă noi, lucru la care contribuie numărul mare de cărţi şi albume care se publică, materialele mas-media care se realizează an de an şi care aşteaptă să fie descoperite şi cercetate.

Summary

Today, when the information represents the most important and strategically resource, the journey obtains new complex and profound values. All of us can travel, at least on the virtual plan, but in real plan we can observe a high level of sedentary life style, especially in Europe and America. The situation have the same coordinates in post communist Romania and, like a characteristic feature, the ideological domination of the communist regime influenced deeply the physical and mental attitude beside the experience of travel.

If we make an analysis of the mass-media articles realized in the last 20 years, we can observe that the Romanians travels, but not so much. The reasons are complex: traditions, logistical support represent just a part of the problem. Like a surviving reaction beside the limitation of the freedom to travel in communist regime, the Romanian intellectual elite built fantastically and imaginary itineraries, fictitious dialogues with strangers civilizations, often using symbols to mask their freedom’s desire.

Today, the journey is used by a lot of Romanians to prove the level of welfare or to mask different lack of knowledge or the inferiority complex beside the Occident. Probably, in the future, the initiate journeys will be a compulsory part of grow up process, but, until then, we can learn much more and assimilate the other people’s experiences, including their travels.

Oana Sorina Rapotan este profesor doctor la Colegiul Naţional Arany Janos din Salonta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: