ȘOTRON ÎN MACROANTROPIA


Şotron în Macroantropia

Trup al lui Hristos, Ecclesia este aidoma unui organism de dimensiuni cosmice, loc geometric şi rezultantă a sobornicităţii lumii întregi. În mod tainic, este o Biserică Universală, un Macroanthropos. Dar numai la modul ideal, deziderativ. „Christicitatea” ei va rămâne nominală, şi nu va dobândi, în mod efectiv, condiţia ontologică, atâta vreme cât nu se va racorda inextricabil la Capul ei, singurul capabil să contopească omenirea într-o unică făptură destinată mântuirii. „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” (Ioan, 12. 32). Va fi momentul de graţie al Bisericii, când căderea va fi stopată şi va începe Înălţarea, când Corpul ei, ascultând în sfârşit de Cap, îşi va întregi statura verticală, urieşească, de Om Mare.

În orizontul intramundan al vieţii de toate zilele, vederea Chipului numai în ghicitură, absenţa revelaţiei lui depline şi complete, lipseşte ecclesia (de la cea parohială la cea naţională sau de dincolo de frontiere) de relief. Astfel, ea nu depăşeşte stadiul de fundaţie a Zidirii unui lăcaş de cult, o simplă schiţă stilizată a unui cub desfăşurat în plan. Înălţarea oricărui lăcaş canonic de cult creştin (model şters al Ierusalimului Ceresc), porneşte de la proiecţia pe pământ a lui Hristos răstignit, în proporţii macroantropice. E Omul Universal, dar întins pe jos, zăcând la orizontala morţii.

Redus la scară, simulacru zgâriat în ţărână ori desenat pe asfalt, devine spaţiul de exersare prin joc, a unui (cât de vechi?) rit de trecere numit şotron: o aliniere de trei patrulatere, urmate de două braţe în cruce trasate din două dreptunghiuri, un alt pătrat de racord (gâtul), apoi rotundul capului, uneori divizat în două emisfere. Pe aceşti oameni-de-treflă astfel schematizaţi, nu mult diferiţi de cubul desfăşurat în plan, copiii repetă ritualic figură după figură, până ajung a-i cunoaşte configuraţia cu ochii închişi. Fiecare căsuţă a figurii trebuie parcursă cu o pietricică strânsă în pumn, ţinută pe palmă, pe picior sau pe cap, cu faţa, cu spatele, într-un picior – tot atâtea încercări dintr-un rit de trecere. Antrenare a virtuozităţii, examen de concentrare şi trezie al participantului. „Tu eşti Petru, şi pe această Piatră voi fonda Biserica Mea, iar porţile întunericului nu o vor birui”!

Un pas, doi paşi, trei, patru-cinci (braţele întinse), şase…,  – şapte paşi spre infinit.

Jucând şotron, copiii umblă la şcoala de uriaşi.

În tradiţia kabbalistă, există practici de permutare verbală a Numelui divin, în care Literele şi sunetele sunt membrele mistice ale Numelui. Tot ca o permutare, însă corporală, poate fi înţeleasă exersarea figurilor de şotron pe care le joacă copiii. Şi, aşa cum copiii, jucând şotron, interiorizează arhetipal postura de fii ai „Omului-de-Treflă” întins pe asfalt, adulţii, parcurgând spaţiul arhitectonic al bisericii, refac spaţial figura macroantropică. Permutările gesturilor, încorporate prin asumarea structurii spaţiului treflat al şotronului sau al lăcaşului de cult, antrenează, spre deosebire de practicile de simplă permutare verbală a literelor Numelui Divin, şi corpul, nu numai mintea. Ilustrând cu propriile trupuri o serie de postúri antropomorfice fundamentale (staţionare bipedă, sărituri într-un picior, cu mâinile depărtate, înălţate deasupra capului etc.), aceste gesturi cvasi-hieratice permutate succesiv, urmăresc o trezire la viaţă, o dez-morţire a Celui culcat. Şi, totodată, ieşirea din catatonie a ecclesiei, a Trupului lui colectiv, a sinaxei credincioşilor. Din pridvor în pronaos, din pronaos în nava centrală, cu absidele laterale, apoi un pas mai aproape, în cor, apoi în altar: şapte căsuţe, şapte trepte ale iniţierii practicantului în arcanele spaţiului liturgic, ca la şotron.

Deci, reîntorcându-ne în faţa planului unei biserici, devine limpede că eboşa de Om aflată în acest stadiu căzut, trebuie rectificată.

Mai întâi ne vom întinde pe podea, experimentând starea de totală confuzie cu materia neînsufleţită. După ce vom fi sărutat podeaua sfântului lăcaş, paşii ne vor purta către centrul Bisericii, strângându-ne în jurul sacerdotului. Adunare a oamenilor (croiţi după un chip şi o asemănare), adunare a gândurilor, esenţa Ecclesiei. Acolo unde linia absidelor, braţele Crucificatului, se întretaie cu axa longitudinală a trupului său, se află corul, cordul bisericii, căci coincide cu inima celui zdrobit, călcat în picioare de tălpile noastre. De aceea, numai experiind zdrobirea inimii printr-o profundă smerenie, ne vom identifica cu ipostaza lui jertfelnică. Şi numai graţie sângelui euharistic scurs din inima lui tescuită, sânge pe care-l vom bea din potir sacerdotal, vom depăşi acest stadiu. Căci acolo, către acel punct central convergem cu toţii pentru a primi electrizanta atingere a vasului sacru, care ne smulge inima din amorţire. „Sus să avem inimile”, atenţionează părintele, ridicând sfânta cruce cu ambele mâini şi aţintind cupola. Şi seva cerească ne străbate mădularele de la un capăt la altul, revigorându-le. Fortificaţi, ne îndreptăm trupul şi vom sta vertical, adoptând poziţia specifică apariţiilor de dincolo de lume, semn că am păşit pragul altei lumi. Pentru că, asemenea lui Hristos după Înviere, toţi îngerii din scriptură stau dintr-o dată celor ce li se arată.

„Şi îngerul Domnului i s-a arătat stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca, 1. 11); „Şi…iată că în faţa lor au stat doi bărbaţi în veşminte strălucitoare” (Luca, 24. 4); „…îngerul Domnului, pogorându-se din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca a fulgerului…” (Matei, 28. 2, 3); „Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor…” (Luca, 24. 36); „…şi L-a văzut pe Iisus stând…” (Ioan, 20. 14); „…a venit Iisus şi a stat în mijloc…” (Ioan, 20. 19); „Iar dacă s-a făcut dimineaţă, Iisus a stat pe ţărm…” (Ioan, 21. 4); „Şi privind ei în timp ce El mergea la cer, iată că lângă ei au stat doi bărbaţi în haine albe…” (Faptele Apostolilor., 1. 10).

Verbul „a sta” se referă în mod expres la poziţia picioarelor, la şederea verticală, dreaptă, statuară, în postură de stelă, de styl, de stâlp. În limba greacă există o deosebire între στέκω (= a staţiona, a sta în picioare – chiar dacă pentru întărire se adaugă ờθιος) şi καθομαι (= a sta aşezat, a şedea). La fel în engleză (cf. stand şi stay faţă de lie sau sit), şi în alte limbi.

Recurenţa frecventă a acestui verb în descrierea epifaniilor angelice şi ale Domnului sculat din morţi nu e întâmplătoare. Ea arată că Hristos a biruit platitudinea firii omeneşti, ţintuite în planul crucii, întocmai cum este reprezentat în icoana Învierii, stând erect pe uşile doborâte ale iadului, rămase vraişte una peste alta într-o cruce orizontală. De braţele ei constrângătoare ce-l ţintuiau în istorie, S-a desprins pentru totdeauna, ţâşnind într-o dimensiune ce nu-L mai încăpea, pentru a umple întreg cosmosul.

Încercând şi noi măcar a pătrunde cu mintea într-o stare superioară (αναστασις), aceea în care Hristos S-a instalat definitiv după Înviere, vom continua a sta vertical în faţa altarului, făcându-ne una cu stâlpul de foc ce se pogoară din înalt, unind cor(d)ul bisericii cu coardele pieptului nostru ce bat acum la unison, sincronizate de ritmul tainic al gesturilor liturgice graţie cărora primim de la Însuşi Hristos sângele ce pulsează până la marginile Universului. Cupa din mâna preotului şi cupa răsturnată a cupolei întregesc sfera cosmică, globul crucifer din mânuţa Pruncului. Pentru a căpăta statura urieşească a Supraomului creştin, trebuie, paradoxal, ca mai întâi să ne micşorăm pentru a încăpea în Sfântul Potir. Nu, omul nu poate să intre din nou în burta mamei sale. Însă poate încăpea în cupa euharistică,  ca într-un vas de botez pentru a se naste din nou.  Acolo, în athanorul matern, unde „inima omului şi inima Domnului bat laolaltă”, vom găsi „hrana zeilor”.  Din căuşul lui susură tainic elixirul mântuitor la urechea noastră, cu acelaşi mesaj adresat şi copilei Alice: „Bea-Mă!” Şi, redevenind copii, născuţi din nou, îndată vom trece pragul Ţării Minunilor, crescând într-o clipă cât omenirea de la începuturile ei.

E clipa eternă când Hristos, trecându-ne sângele Lui, într-o transfuzie de proporţii cosmice, preface întreaga omenire în mediul Lui intern.

În acest tipar antropocosmic lumea toată s-a îndumnezeit. Nu mai există oameni şi univers, ci Omul Universal, Hristos.

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: