Realitatea poesiei a ridicat în Antichitate toate întrebările care s-au reluat şi dezvoltat de-a lungul timpului: are sau trebuie să aibă poesia un scop didactic sau nu, simţurile sunt un criteriu care pot da valoare poesiei sau nu, creează ea o viziune valabilă asupra lumii, se manifestă un absolut prin creaţia poetică, este poetul un inspirat, un privilegiat al muzelor (precum în povestea lui Archiloh care se întâlneşte cu zglobiile fete ce dispar ca prin vis lăsând în urma lor o liră, dovada materială a darului lor invizibil), sau un înzestrat care trebuie să-şi modeleze o natură firească, precum sculptorul marmura, pentru a-i da chip? Frumuseţea este dată de conţinut sau de formă?
Poesia reuşea să construiască edificii, realităţi, să convingă, să cucerească, pentru că se impunea printr-un principiu activ al ei, pe care anticii ca şi modernii s-au străduit să îl circumscrie, să îl înţeleagă.
Dacă poiesis, cu sensul de „poesie”, apare pentru prima oară în Istoriile lui Herodot[1], ne întrebăm cum s-a conturat şi manifestat această dimensiune a omului şi cum a fost percepută forţa poetului de a re-creea la rândul său realitatea, prin cuvânt. În Antichitate găsim doi poli de cuprindere a fenomenului. Primul se referă la răsfrângerile divinului în sensibil, cum afirmă şi Platon în Legile[2], când vorbeşte despre faptul că binefacerile pe care omul le are sunt condiţionate de cele ale divinităţii (dacă ea nu este prezentă, nici răsfrângere în sensibil nu există), şi cum reiese deasemenea din credinţa poeţilor, de la Orfeu la Hesiod şi Pindar, că poetul este un mesager al Zeilor prin inspiraţia pe care o primeşte de la muze. Cea de-a doua perspectivă plasează originiea creaţiei poetice în natura omului care poate fi înzestrat cu capacitatea de a creea reprezentări ale lumii pornind de la realitatea dată, cum vede Aristotel. Re-creată, exprimată prin poesie, această presimţire a frumuseţii realităţii poetice a lumii creează perspective nelimitate de exprimare, iar Platon are temerea că tocmai acest infinit de posibilităţi poate naşte în suflet o tulburare pierzătoare. Frumuseţea unei poesii era frumuseţe pentru că era folositoare, ea se însoţea astfel cu binele şi rămânea în preajma adevărului. Adevărul artistic nu era în afara adevărului moral. Platon nu este primul sau singurul filosof care a crezut că poesia ar putea fi eludată de bine, pervertind astfel sufletul omului. În acelaşi spirit s-au exprimat şi Heraclit, Democrit sau Herodot.
Unii cercetători însă, afirmă că a fost o vreme în care „forţele superioare ale spiritului îşi găseau expresia în primul rând în poesie, singurul lucru care se învăţa venea de la poeţi şi aezi. Iar orientarea acestora era cu totul ,,laică”, chiar şi în domeniul religios”[3]. Nu credem că este relevantă distincţia „orientare laică” şi domeniu religios, raportat în mod deosebit la perioada fragedă a Antichităţii şi la ceea ce a păstrat şi salvat poesia de-a lungul timpului. Realitatea poetică se constituia din nevoia de a întruchipa forţe supra-sensibile şi de a te abandona lor. Poetul nu îşi punea problema credinţei sau a necredinţei, el adera prin structura lui la instanţe superioare, el preîntâmpina realitatea din jur prin realitatea poetică pe care reuşea să o şi exprime. Poesia era o modalitate de explicare, de recuperare a lumii care invita la cunoaştere şi participare. De aceea Orfeu, poetul legendar al Antichităţii, după ce a cântat Zeii şi naşterea universului, a simţit nevoia să transforme poemul în învăţătură şi practică. Poemul era leac pentru muritori iar învăţătura lui, cale pentru iniţiaţi în dobândirea nemuririi sufletului.
Adânc în pieptul meu sădeşte un glas ce spune adevărul
Răsunătorul imn să-mi zboare spre oamenii din largul zării,
Precum îmi porunceşte muza şi-mi cere tainică lăuta!
Îndemnul inimă mă face să spun că încă niciodată
N-am spus când trâmbiţându-mi Bacchus ca şi slujitoru-Apollo,
Imboldul lor înfăţişat-am, săgeţile înfricoşătoare
Leac pentru muritori iar pentru cei învăţaţi, Misterul sacru.[4]
Poetul era un fel de mag, care prin cântul lui nu reprezenta şi nici nu copia lumea, ci acţiona asupra ei, era profet, vindecător, preot care revelează esenţa universului şi prin aceasta a omului. El dezvăluie participarea (methexis) prin plasarea destinului omului conţinut într-un tot. Poetul mediator, Orfeu, călăuzeşte prin cuvinte natura lucrurilor, şi discerne puterea lor. De aceea a fost chemat să ia parte la călătoria Argonauţilor: s-arăţi ce drumuri să colinde eroii care te-drăgesc, Nerăbdători să aibe-alături lira[5]. Lira semnifica dreptul şi posibilitatea de a cunoaşte şi de a fi sub oblăduirea unei protecţii. Eroii doreau cu ei poesia pentru că prin ea aveau o putere, poetul era înzestrat cu însuşiri miraculoase. Orfeu era clarvăzător şi îmblânzea fiarele cu cântul lirei sale, Amphion, un alt poet legendar, putea să deplaseze pietrele prin aer şi se spune că a clădit zidurile Thebei cântând din flaut şi din liră. Muzica, poesia, erau într-un fel un limbaj al lumii, care acţiona material şi care manipula o lege a mişcării.
Numai câteva secole mai târziu, Platon plasează arta poetului departe de Idee, de adevăr, ca fapt de existenţă, deşi Antichitatea a fost perioada în care prin artă s-a manifestat deschis relaţia omului cu absolutul, prezenţa Zeului respiră în sufletele poeţilor. Imnurile lui Orfeu sunt tot ceea ce s-a scris vreodată mai frumos despre bucuria de a cânta Zeilor şi de a-i lăuda ca obârşie, temelie, vatră şi ajutor pentru cele de sus şi cele de jos, în aceeaşi măsură. Esenţa lor se va regăsi peste secole în psalmi şi imnele liturgice. Acestea sunt o formă de mimesis ca participare, şi fantasia ca întruchipări ale spiritului unui timp şi a unei naturi care se mărturiseşte prin poesie. Fiecare poem e un ochi deschis către o realitate care aşteaptă, un spaţiu al libertăţii. Zeii, elementele, virtuţile, devin prezenţe de spirit cu care poetul comunică.
O, Cer, universal părinte, neistovita lumii parte,
Srăvechiul început a toate, dar şi sfârşitul tuturora,
Ca tată-al omenirii, veşnic dai roată sferei pământeşti
Lăcaş de zeităţi senine, păşeşti pe-nvârtejite căi,
scut al văzduhului şi-al gliei, supremul învăluitor,
Păstrând în sânul său, ascunsă, cumplita lege a Naturii,
Nepotolit cu trup albastru, cu multe chipuri, schimbător,
Vezi tot, l-ai zămislit pe Cronos, o, daimon mai presus de
Fire!
Pioasă viaţă hărăzeşte oricărui nou iniţiat![6]
Un alt teritoriu al spaţiului grec este populat de poeţi semi-legendari. Il menţionăm pe Aristée de Proconnese, din care s-au păstrat numai douăsprezece versuri menţionate de pseudo-Longin în Tratatul despre sublim, dar a cărui legendă este deasemenea fabuloasă, un poet şaman, despre care se spune că avea puterea dedublării, el a intrat în catalepsie în faţa discipolilor săi, dispărând şi revenind apoi peste şase ani. De astfel de destine stranii şi forţe supranaturale era aureolat poetul şi prin el poesia.
Vine apoi pleiada de poeţi creatori ai formelor poetice, creatori de genuri şi maeştri în arta versificaţiei. Cel mai cunoscut este Homer, căruia i se spunea Poietes, şi care prin Iliada şi Odyseea a întemeiat nu numai epopeea ci şi exprimarea care a conservat şi a dat unitate viziunii şi gândirii grecilor din acea epocă, asupra vieţii, a morţii şi a lumii, reunind în substanţa lor, mituri şi credinţe. El a exprimat realitatea poetică a acelor timpuri, de aceea poemele homerice reprezentau şi pentru noi, în aceeaşi măsură ca şi pentru trăitorii acelei epoci, o supravieţuire, o formă de adecvare între realităţi. Poemele bucurau pentru că reprezentau o esenţializare a acelei lumi, ascultătorul nu era pus în faţa viziunii subiective a unui poet asupra lumii, ci ele adunau date primordiale prin care se crea şi se cernea o relaţie între om şi realitate. Suntem mereu martorii unei realităţi care se oferă cu aceeaşi măsură tuturor, dar numai un poet poate să o surprindă în esenţa ei, să o exprime, cunoaşterea lui este puterea de a vedea limpede în această realitate: „dacă ar fi să dăm crezare lui Homer, nenumăratele culte locale din Grecia, cu zeii lor activând în spaţii foarte înguste, par a nu fi existat. Oricum Homer le ignoră cu totul. Zeii săi sunt panelenici, olimpici. Fapta sa poetică cea mai strălucită, evidentă în această imagine a lumii divine, a reprezentat-o simplificarea şi omogenizarea atâtor aspecte confuze şi multiforme, premiză a întregului idealism al artei greceşti. În imaginea făurită de el, Grecia pare unitară în ce priveşte credinţa în zei, dialectul vorbit, forma de guvernare, în obiceiuri şi în ideile morale, în realitate – şi putem afirma hotărât în acest lucru – o asemenea unitate nu a putut exista. Existau fără îndoială elemente de bază ale panelenismului, dar numai geniul poetului le-a strâns şi le-a contopit într-un tot pur ideal”[7].
În Iliada şi Odiseea, poetul creează teritorii imaginare, spaţii ce vor fi locuite cu adevărat prin participarea ascultătorilor, cum sunt de exemplu, Ortigia sau Syrie, ce vorbesc muritorilor despre lumi posibile, unde nu există suferinţă, nici bătrâneţe, unde există belşug şi toată abundenţa de fericiri e creată parcă numai de prezenţa gândului fericirii. Faptul că puteau fi exprimate, aceste tărâmuri îndepărtate, paradisuri în afara lumii, se sustrăgeau realităţii poesiei şi deveneau realităţi poetice, pe care la propriu, locuitorii epocii homerice credeau că la un moment dat le vor descoperi, cuceri. Mai existau şi teritoriile vise, Câmpiile Elizee, spre care omul spera că va fi purtat după moarte. Erwin Rohde susţine că Homer a consolidat ideea consolatoare a unei ţări îndepărtate a fericirilor[8] care şi-a continuat şi păstrat realitatea poetică în raiul promis celor drepţi, spre care tinde fiecare om. Poeţii au împărtăşit primii acest timp al sufletului deplin, prin care lumea era valorizată, toate speranţele şi dorinţele omului erau orientate spre o realitate poetică ce însemna frumuseţe, bine, virtute, înălţare asemenea Zeilor. Dar în cazul poetului, exigenţa lui este aparent lipsită de orice opresiune, ea este un răspuns la nevoia de poesie a lumii, realitatea vizibilă s-a cerut dublată de o realitate poetică ce se oferea atunci ca şi acum drept una din dovezile realităţii fiinţei ca ontorealitate. Această exigenţă, legătură în interiorul naturii (fiinţă, lume), ce se stabileşte prin poesie, este numită de Platon „inspiraţie” şi potrivire a numelor faţă de natura lucrurilor. Dionis din Halicarnas vorbeşte şi el despre o potrivire care este numită „adecvare”, de data aceasta între cuvânt şi natura subiectului[9]. Din romantism această exigenţă este numită „necesitate”. O necesitate în modul în care poetul dezvăluie lucrurile şi dublarea instantanee cu sens a ceea ce este exprimat. Acest sens, „grupează cuvintele potrivit naturii lor carnale mai curând decât funcţiei lor semantice”[10]. El este o calitate naturală, pe aceeaşi idee se bazează şi Bachelard cu teoria sa asupra imaginaţiei materiale prin care sunt depistate cuvinte care se atrag sau se resping în funcţie de anumite încărcături naturale ale lor, ce cheamă şi orientează poetul după modul în care se regăsesc cuvintele în lucruri şi în fiinţa acestuia.
Poesia era o busolă care indica un ideal de perfecţiune, fie că este a unui trecut considerat superior prezentului, fie că este al Zeilor, al eroului, a ceea ce este demn sau propriu şi cu adevărat grăitor pentru sufletul omului. Prin ea acţiona un logos care se comunica aproape material, realitatea poesiei devenind realitate poetică, o realitate intermediară ca ipostază a realităţii lumii.
Limbajul este în creaţia poeţilor asemănător unei seminţe, care creşte atunci când leagă realităţile, cele interioare, ale sufletului, cu cele exterioare, ale lumii, şi se produce astfel o regăsire, o recunoaştere. Fiecare poet este astfel o călăuză de la vizibil spre invizibil, un plan care, precum mitul la vechii greci, e departe de a fi o simplă ficţiune. Când nu ai încredere în poesie, precum Platon, care s-a oprit cu obstinaţie la dimensiunea didactică a modului în care Homer a topit şi exprimat miturile, înseamnă că nu ai încredere în oameni. Libertatea de care se temea filosoful, îl plasează pe poet în miezul realităţii lumii, căreia îi redă puterea de semnalizare, forţa viului, poetul „e mereu în plinul limbajului, strădania sa vizează mai curând să restaureze demnitatea iniţială a limbajului”[11]. De aceea notele de analiză filosofică asupra marilor poeţi vorbesc despre modul în care, prin opera lor, este pusă în mişcare limba şi lumea. Poeţii sunt consideraţi irigatori ai limbii, ceea ce fac în mod esenţial este de a descifra natura lucrurilor, de a crea legături între fiinţă şi lucruri, de a pune în poem, natura şi limba să reverbereze precum fasciculul de lumină în fenomenul prismei. Poetul pune cuvântul în imediata noastră vecinătate. Prin realitatea poesiei, cititorul crează realităţi poetice în care se trăieşte deplin fiinţa. Un anumit tip de trăire este caracteristic realităţii poetice. Poate părea puţin forţat, dar nu întâmplător şi călugării îmbunătăţiţi, de exemplu, sunt numiţi cu luare aminte drept trăitori. Este o participare pe care poetul nu o crează pur şi simplu prin limbaj, ci prin modul în care desţeleneşte, prin limbaj, natura şi esenţa lucrurilor. Cuvântul aici nu mai vorbeşte în numele lui, ci al întâlnirii cu fiinţa. Hesiod ne mărturiseşte şi el despre această întâlnire pe care poesia o privilegiază şi pe care el, asemeni lui Homer, o numeşte „inspiraţie”:
Astfel grăitu-mi-au fiicele gureşe ale slăvitului Zeus
şi, în chip de toiag, dintr-un laur stufos, mi-au întins un ram
Pe urmă au suflat peste mine duhul cîntării dumnezeieşti,
ca să slăvesc cîte au fost şi vor mai fi, cu porunca să preamăresc neamul fără de
moarte al Fericiţilor şi, înaintea tuturor, pe ele, la începutul
şi la sfîrşitul cîntărilor mele[12].
Hesiod este citat drept unul dintre cei mai melodioşi poeţi în sensul că simte cuvintele în „vecinătatea lor statornică”[13], alături de Sapho.
Având obârşie divină, poezia era şi pentru el, tămăduitoare pentru suflet:
Din harul Muzelor şi al arcaşului Apolo –
se-ntîlnesc pe pămînt rapsozi şi meşteri de chitară,
aşa cum din mila lui Zeus se-ntîlnesc regi. Şi fericit cel îndrăgit de Muze!
Din gură-i curg sunete ca mierea!
Fie omul cît de trist în inima-i nedeprinsă cu răul;
fie-i sufletul cît de mistuit de suferinţă, e destul să-nceapă meşterul,
slujitor al Muzelor, să cînte isprăvile oamenilor de altădată,
ori pe zeii preafericiţi, locuitori ai Olimpului: îndată-şi uită necazul, nu-şi mai aduce aminte de suferinţă. Darul zeilor l-a făcut să-şi schimbe gîndul.
Slăvite fiţi, copile ale lui Zeus: hărăziţi-mi cîntarea plăcută….
Se spune deasemenea despre Hesiod că este cel care a învederat numele muzelor şi asemeni lui Orfeu a vrut să creeze prin una din scrierile sale, intitulată simplu, Munci şi Zile, un ghid pentru a ajunge la înţelepciune şi la virtutea unei vieţi decente, uşor de pus în practică, numai că opera lui, faţă de cea a lui Orfeu este exoterică. El a creionat chipul divinităţilor şi în opera sa s-au conservat tradiţii şi credinţe populare (de exemplu, mitul lui Prometeu apare pentru prima dată aici) cu încredinţarea că „poetul se pune în slujba adevărului şi nu a vorbelor goale”[14].
Realitatea poetică a Antichităţii oscilează între mit, credinţe populare şi ritual sacru. Ea reflectă o societate în care se propovăduiau virtuţile, nobleţea sufletului şi curajul eroilor. Sentimentele erau ritualizate prin creaţiile poeţilor. Dacă ne imaginăm marile concursuri de poesie în care se adunau aezi din cele mai îndepărtate locuri pentru a cânta zeilor, ne dăm seama că aceste manifestări nu aveau nimic cultural, ci ele ţineau mai degrabă de cult. Poetului câştigător i se ridica o statuie şi i se inchinau versuri care îi cântau măiestria şi frumuseţea fizică. Aceste evenimente poetice colective au contribuit la crearea unei memorii istorice a acelor timpuri. Creaţia poetică era o artă foarte prezentă în viaţa oamenilor, foarte vie în manifestările ei, existau şcoli de poesie şi filosofii polemizau în privinţa statutului, originii şi virtuţilor acestei arte.
[1] Arte Poetice, Antichitatea, culegere îngrijită de D.M. Pippidi, 1970, Editura Univers, Bucureşti, p.35
[2] Platon, 2010, Legile, trad. E. Bezdechi, St. Bezdechi, Edituea Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 631c
[3] Erwin Rohde, 1985, Psyche, Editura Meridiane, Bucureşti, p.20
[4] Hesiod-Orfeu, 1987, Poeme, trad. Ion Acsan, Editura Minerva, Bucureşti, p.128
[5] Ibidem, p.130
[6] Ibidem, p.188
[7] Erwin Rohde, op.cit., p.16
[8] Ibidem, p.33
[9] Dionis din Halicarnas, Despre potrivirea cuvintelor, în „Arte Poetice”, D. Pippidi, p.244: „totuşi dacă interpretarea nu introduce substituirile potrivite, sau dacă se rătăceşte criteriul adecvării autentice, plictisul devine insuportabil şi ne apare cu totul nepotrivită lipsa de potrivire a (formei) cu cerinţele subiectului”.
[10] Mikel Dufrenne, op.cit., p.112
[11] Ibidem, p.32
[12] Hesiod, Teogonia, în „Hesiod-Orfeu”, op.cit. p.4
[13] Dionis din Halicarnas, în D.M. Pippidi, op.cit., p.151
[14] Hesiod – Orfeu, op.cit., p.8
sensappel 