PARABOLE


ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR

În duminica fiului risipitor, care anunță postul căinței și al întoarcerii la Dumnezeu, cine nu a fost la biserică nu a simțit emoția răscolitoare a reîntâlnirii cu Tatăl. Un fiu care a avut puterea să dea la o parte piatra de mormânt a voii proprii și a mândriei, un tată care, biruit de milă îi aleargă fiului înainte și-i cade pe grumaz, și-l sărută, chiar înainte ca acela să-și poată cere iertare. Iar dacă până atunci fiul, venind pe cale, își va fi regizat întrucâtva întâlnirea cu Tatăl și mai ales cererea sa de a fi iertat, acum e numai suflet într-o spovedanie și-o pocăință febrilă, pe care Tatăl abia de o mai poate auzi în bucuria sa de nestăvilit: … acest fiu al meu era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat! Strigătul său, în care se amestecă durerea de până atunci cu bucuria de acum, nu lasă loc de echivoc: fiul se întorsese din tărâmul morții, biruise moartea și întunericul, venindu-și în sine, se regăsise pe el însuși! Există oare și altă cale a nașterii de sine decât cu moartea pre moarte călcând? Se pare că nu. Părintele Steinhardt arată generozitatea fără margini a lui Dumnezeu, care, departe de a socoti omului vreun păcat, îndată îl repune în drepturi, îndată ce acesta își vine în sine: căci cel ce nu este în sine nu simte și nuare cum să știe iubirea celuilalt, a părintelui său, durerea și plângerea căruia are de așteptat doar  o minune pentru ca fiul cel iubit, dar rătăcit de sine, să-și vină în fire și să se întoarcă din morți. Dumnezeu așteaptă, nu poate face nimic pentru fiul său, decât să-l aștepte și să creadă … într-o minune. Peste toate plutește o umbră: fiul cel mare, departe de bucuria și lipsa de socoteală a Tatălui, scoate răbojul păcatelor fratelui său și se mânie – parabola nu ne mai spune dacă apelul Tatălui la milă și iubire, la rațiune în cele din urmă (Fiule, tu-ntotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat), are puterea de a-l întoarce pe acest fiu mai mare din mânia sa. Să fie aici o lumină aruncată peste taina căderii primului dintre îngeri?

FARISEUL ŞI VAMEŞUL

De unde cunoştea Iisus gândul fariseului şi chiar plângerea vameşului?„Doi oameni s’au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş.Fariseul, stând drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş;postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.Iar vameşul, departe stândnici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!Vă spun Eu vouă: Acesta s’a coborât la casa sa mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“. Desigur, un observator atent, ar fi putut deduce toate acestea doar urmărindu-i pe cei doi, descifrându-le limbajul trupului. Iar cel mai atent observator este desigur Dumnezeu. Dacă va fi găsit Iisus prilejul unor atari observaţii este însă mai puţin relevant câtă vreme, ca Dumnezeu, stăpâneşte desăvârşit cunoaşterea naturii omeneşti. O natură duală, contradictorie, în care îşi fac loc mereu un fariseu şi un vameş:  fariseul pretinde lui Dumnezeu respectarea termenelor unui contract, negând astfel iubirea şi libertatea celuilalt de a dărui, vameşul face din lume şi viaţă o marfă şi o monedă de schimb, în numele câte unei stăpâniri. Fariseul îl confundă pe Dumnezeu cu un vameş, închipuindu-şi că dreptul la existenţă se procură în schimbul unor taxe, pe când vameşul ştie prea bine că vămuieşte celorlalţi însuşi dreptul la viaţă, că poziţia i se susţine prin dreptul forţei, că se complace într-o existenţă parazitară. Însă, pe când fariseul îşi poate imagina că este măcar respectat, dacă nu chiar iubit, pentru conformismul şi … fariseismul său, vameşul îşi asumă pe deplin conştient rolul ingrat de prigonitor, el simte dispreţul şi ura celor pe care trebuie să-i vămuiască şi nu are cum să le evite, trebuie să le-o înfrunte, să le-o digere şi să le-o împroaşte înapoi, din răsputeri. Ce trebuie dar pentru ca un om să ajungă la Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!? El trebuie să-şi câştige mai întâi, să-şi merite toată ura şi dispreţul celor din jur, trebuie să se privească pe sine şi să se cutremure ca dinaintea unui monstru pe care nimeni nu-l suferă şi nu-l iartă – nici măcar el însuşi. Abia acolo, pe marginea abisului numit deznădejde, vameşul din om se va prăbuşi înaintea Celui a cărui iubire a călcat-o de atâtea ori în picioare. Smerenia nu se naşte decât din sentimentul adânc de ticăloşie. Până atunci, până la geamătul Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!, care vădeşte durerile facerii unui om nou, până atunci va domni smerenia mândră, tăcută, autosuficientă, idolatră, a fariseului.

EVANGHELIA FEMEII CANANEENCE

De trei ori l-a rugat femeia cananeancă pe Mântuitorul să-i izbăvească fiica rău chinuită de demon. Dacă printre oameni s-ar fi găsit vindecare, ea nu s-ar fi aflat atunci în urma Mântuitorului și nu i-ar fi strigat „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”. Dar cele ce la oameni nu sunt cu putință, la Dumnezeu sunt! Se știa, iată, despre minunile Mântuitorului, minuni cum nici pe vremea profeților nu se mai auziseră, minuni împlinitoare de profeții — dar câți alergau în urma omului Iisus ca să mărturisească cu tărie că El este Domnul, Fiul lui David? Puținii care nu mai așteptau nimic de la această lume și pentru care mântuirea nu putea fi decât de dincolo de lume. Ce trebuie dar ca să ne întoarcem și să strigăm zicând „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!”? Suferința, boala de nevindecat, moartea, acestea sunt hotarele Tirului și ale Sidonului, dar și iubirea, sfâșierea pentru copilul pe care nimeni din această lume nu-l mai poate ajuta, pentru care lumea, iată, s-a sfârșit. Și mai ales să nu credem morții! Și să strigăm! Ce strigăt șoptit, de vis, în tăcerea minților înspăimântate de moarte! Deși atât de exclamativ, atât de rănit și îndurerat, atât de prezent, încât ucenicii Mântuirii, cei care nu se aflau încă pregătiți pentru ceea ce erau pe cale să învețe, că dat le este a vesti viața veșnică tuturor neamurilor, nu numai casei lui Israel, Îl roagă într-un strigăt pe Cel în care ei înșiși nu vedeau pe Fiul lui David decât atunci când Duhul le-o descoperea lor: „Elibereaz-o“! Și pășesc astfel sub un cer nou, dincolo de Legea care îi purtase vreme de mii de ani peste ape până la acest pământ nou. ”Elibereaz-o!” este vădirea iubirii lor, a omenității lor — pentru care și fuseseră aleși.

PARABOLA TALANŢILOR

Momentul în care PARABOLA TALANŢILOR mă lasă în aer este cel al confruntării retrospective cu crima de a fi îngropat argintul şi de a nu-l fi investit nici măcar la schimbătorii de bani! – dacă talanţii corespund darurilor pe care un om le poate primi de la Dumnezeu, dintre care cel mai mare este al iubirii, nu-mi este clar în ce fel, comparabil cu ideea de împrumut cu dobândă, ar putea fi aceasta înmulţită.
Poate fi iubirea monedă de schimb? Atunci, a îngropa talantul înseamnă a gestiona ce nu poate fi decât dăruit, a investi ceea ce nu poate fi decât jertfit, a drămui ceea ce este de nedrămuit.
Ascult de o viaţă accentuându-se în predici faptul că celui ce nu are ajunge să-i fie luat şi ce are spre a fi dat celui ce are cel mai mult, adică celui cu 10 talanţi! Şi simt că aproape întreaga suflare se raportează la acest aparent paradox doar în termeni economici, întrebându-se instantaneu de ce, totuşi, o asemenea soartă, sau dimpotrivă, autojustificându-şi excesul de bunuri – într-un caz, se suspină a resemnată obidă, în cel de-al doilea suspinul trădează o digestie mult mai uşoară a adevărului etern.
În ciuda descifrării parabolei de către însuşi Mântuitorul, care repetă ce spune clar şi cu alte prilejuri, că ceea ce facem pentru aproapele, pentru străinul suferind de foame, de sete, de frig, de singurătate, lui, Mântuitorului, îi facem, simt că mai nimeni nu gândeşte la cele două slugi vrednice, care şi-au înmulţit după puteri talanţii, ca la nişte sfinţi juraţi sărăciei şi jertfei de sine fără de gândul vreunei răsplăţi. Iubirea-talant se dăruieşte celui care o înmulţeşte dăruind-o la rându-i fără socoteală. Ce este iubirea refuzată, îngropată? Raiul, care, de multe ori, ne bucură, chiar şi aici, în împărăţia morţii, dar a cărui uşă, îndată ce o refuzăm acelora care, bătând în ea, se întâmplă să ne afle de partea cealaltă, nu mai este una către rai.

DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII A LUI ZAHEU

Un om mic de statură, mai marele peste vameși, un om bogat, urcă într-un sicomor să-l vadă pe Iisus tocmai adus pe cale de mulțime.Este agil, tânăr și curios, ne face să înțelegem textul evanghelic: departe de morga ipocrită pe care i-ar fi pretins-o poziția socială, el urcă în sicomor după fructul neștiut despre care toată lumea vorbește. Și, prin acest copilăros de simplu act, Zaheu se alătură celorlalți violatori ai normelor în casa cărora Iisus nu ezită să adaste : vameși, tâlhari, desfrânate, nepăsători față de sine, ei refuză conformismul lumii pentru a păși pe scena ei, acolo unde îi găsește Cel căruia căldiceii și lașii nu-i plac — pregătiți pentru cel mai non-conformist dintre roluri, de sfânt și de dumnezeu.

Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: