DANIEL ÎN GROAPA CU LEI


Daniel în groapa cu lei
© Iulian Grigoriu 2011
***
Nu mi-a mai spus nimic
am aşteptat
să-mi crească-n vis dar
a plecat s-adoarmă
cum se duceau de-acasă
toţi fiii de-mpărat

cu stele norocoase
pe căile din palmă

***
Fiecare cuvînt este sîngele răscumpărat al copilăriei
şi te trezeşti deodată citind
în straturile aşezate precum cărbunele

şi cele care nu sînt
au un timp
doar ele pot sugera cronologia
sau un viitor tras pe roată
un punct în amintirea unei naşteri
de nimic din nimic

***
Aşa scriam pe zidurile
catedralei
întru nefirească întîmpinare
a trupului înclinat
spatele balaurului era acum
o maşină de fier
lancea şi aura sfîntului
blînde arme ale dulcelui timp pentru răpunerea răilor

***
cu lupii nu m-am întrecut
n-am fost nici prada
nici călăul clipei
nici în visul cuiva nu
m-am arătat înfricoşător

unde se termină legea cuvintelor

stăpînii peste copilăria mea
aici m-au adus
şi mi-au arătat un adevăr
care nu e al meu

***
doar ceea ce am trăit –
şi eu am trăit totul
(repet ce nu a fost spus niciodată)
nici de sub tencuiala
asta sfărîmicioasă nu mai pot să privesc
cum se-aprinde, se stinge
în fiecare seară
o viaţă da, una nu, o viaţă

***
lumina e totul împotriva închipuirii
împotriva nemişcării pe spate –
cum e aici e şi dincolo
orice amănunt
ar putea să fie chiar
piatra după care să urmezi
TU

***
ceea ce vine de la jumătate
de drum sînt simţurile
cinci note pentru o
partitură mai largă
pentru o muzică definitivă

şi dacă încerci să deschizi
să strigi Aer!

***
Lumină acum poţi veni
am să tac
ordinea lumii naşte raza
în care
mă prefac

***
Săpam totdeauna în sus
descopeream un cer alb
un cîmp nesfîrşit de bunăvoinţă primul gînd al acelor fructe
o rugăciune în fiecare mişcare

***
Simţul stîncii naşte un izvor
un peisaj uşor ca o pleoapă
credeam că există
un adevăr pur/ neameninţat

în geometria silabelor reci
călăuzit de spaimă
cu cei supuşi unor legi
de hrană
găseam un orizont scufundat
ici-colo focuri –
cal întraripat pe două picioare
din dreapta drumului în asalt!

***
cîinele inimii mele muşca
de departe ori adormea
şi visa flămînd
alerga şi cu atît mai aproape
o femeie aprindea focuri
îl aştepta în adăposturi
ghem de muţenie
stîncă de frică

***
Stricam cuibul şerpilor
scutece reci de abur
li se risipeau repede odraslele
pe sub grohotişurile cu diamante
rîpe largi, văi de gheţar
apa se-ndupleca din sfîntul noroi
ne potolea setea

mustul neprihănit al stihiilor
Beţi fără întoarcere, strigam
Beţi fără întoarcere!

toate rănile duc adînc într-un loc
toate rănile curăţă locul
de unde începe
urcuşul

cine sînt ei cine sînt
turme de semne
la Paştele blînd
în ziua cînd nimic nu se-adună
de ce-şi trec pămîntul
din faţa casei din mînă
în mînă

***
Păşesc încet aproape fără teamă
pe lucrurile gata să adoarmă
Stau lucrurile gata să adoarmă
cu dinţi aprinşi cu vaet măsurînd

Cu şerpii prea tăcuţii
încet suind pe trup
Ridic a şaptea urnă
a limbilor de lup

În juru-mi se ridică
neterminat ceva
Un lanţ
pe-afară
uşa-mi vopseşte cineva

***
Ce calmă ziua trăită
să te apropii să-i bei
culoarea ca apa ochilor

O, dacă aş înţelege cuvîntul
de haina sensului desfăşurat:
să bată, să bată ca inima

Totul se poate sfîrşi
într-un joc repetat
cu firul durerii retezat

Ceea ce vezi e chiar viaţa
foarte tîrziu nemuritoare

***
un singur război iubesc
căci poeţii cîntă Războiul
poeţii împart
naşterea cuvîntului
din războiul cel treaz
căci treaz te pot ţine
doar şuierăturile morţii

ceea ce nu ameninţă este pervers

există o ţară în care cuvintele
pot vindeca şi ucide deopotrivă
În inima de sus a colindului

***
Şi tu norule
de trup curăţitorule
tu desparţi lumile
răului şi binelui

doar viaţa construieşte
omul niciodată
culmi ale colindului veşnic
în mine răul şi binele
sînt deodată
Desparte-le tu cu iubire, norule

***
Melcul mă asurzeşte
dar ce mă înspăimîntă
e casa trupului în care intru

***
E ceva de călugăr în poezie
şi de privire în plină stradă –
un duh neliniştit

Liniştită doar rugăciunea
clopotul din capătul orelor
doar aici pot trăi în
sunetul strîns cu ochii întorşi

O, hrană
ce preţ al răbdării împarţi!

***
Mi-e frică Doamne, de sîngele meu
însetat de lumină

că în mijlocul leilor
şi în cuptorul încins
îngerul nu o să vină

Mă tem de întunericul mai clar
ca moartea mea de var
care-mi sărută ochii

Doar Chipul Tău în mine
mă învie

E sînge în lumină
şi e lumină-n sînge

Nici un pahar
durerea nu ţi-o strînge

***
Necunoscut rămîne trupul
în setea lui de a nu minţi

***
Odată, despărţit lemnul
în două, în patru, în
şaisprezece – surcele
se deschide o uşă
ea vine senină
ea vine fără grabă – lumina
e fericită aş putea
să-i aud bătăile inimii

ea vine leneşă –
nici gînd să arunce voalurile
să deschidă ferestrele, nu
şi seamănă atît de bine
cu noaptea

***
o carte a înfrînt nemişcata vorbă
pe fruntea aplecată
ce a vrut să găsească
unica alcătuire
după care să-şi uite cuvintele

***
aleea obscură se termină
cineva ne-a deschis
acum e ziuă, acum e zi!
şi aşteptăm fără să intrăm
luminile nu sînt întregi
respiraţia noastră
nu se aude la fel.
pe bănuita masă de piatră
acolo unde am stat
duhul s-a învîrtit
pe o spirală cu noaptea
a vorbit. a tăcut.
pe copil îl ascultam în genunchi
ştiam hoţi înalţi
ce ne caută

***
Era o seară şi nu era timp
să deosebeşti minunile
de celelalte nunţi ale risipirilor

hexagoane în cosiţele fetei
şi ca în orice poveste pluteau
duhuri rele şi bune
şi eroii trebuiau să ajungă
pînă la capăt

un sînge palid colora fructele
de sus nici o mînă
doar pensula în aer
aşeza personaje

***
Îmi spune prietenul visul
cheia o zvîrle
şi dacă se loveşte de stînci
şi dacă se loveşte de ape
din ape

E dimineaţă se-ntorc
carele zorilor
cu roţile-n sus

***
unde/va
numărătorii brodează stele
în infinitul uşor

***
Mi-e teamă că această poezie există
că mi-e în putinţă
să deschid uşa şi să plec din aer
fără nici o urmă
fără nici un tremur cald
fără să ating nimic, pe nimeni

***
un ritual se săvîrşeşte nesgomotos
cînd sîngele se descarcă
de orice povară
aşa cum într-un peisaj
ochiul se întoarce
fără să-l doară

trupul reţine reţine
durerea obişnuinţei
de a se umili în plăcere

apoi te desparţi în două:
cei ce s-au bucurat zămislindu-te

***
Doar eu pot să ating apa cea rece
a degetelor tale
ultim spaţiu
înviorat prezent la semnul în acord
cu firul de nisip
al suveranelor scîntei în aur gol

***
gînd liber înlăuntru
ca să existe ziua
martiriul unui sfînt prezent ademenit
prin holuri coridoare
uşi care se deschid

lumea cea veche iese
din viisele luminii

şi locul ce-l înconjur
refuză risipirea
e spaţiu mult lăuntric
între tăcute lumi
mesajele sunt bice
electrice furtuni
mai jos căzînd cu ploaia
castelelor întregi

de unde înviate
copilele de regi

chiar regele impur
cu bustul fin crăpat
ce urma jertfei sale
rănindu-l i-a luat

acum e liber liber
născut pare din lut
pe raza de ochire
a îngerului mut

Daniel dans la fosse aux lions
(Trraduit par Elena Grigoriu)
***
Il ne m’a rien dit
j’ai attendu
qu’il pousse dans mon rêve
mais il alla s’endormir
comme partaient autrefois
tous les fils de rois

des étoiles chanceuses dans
les voies de la main

***
Chaque mot est le sang
rattaché à l’enfance
et on se réveille subitement en lisant
dans les couches rangées
comme le charbon

même les choses qui n’existent pas
ont un temps elles seules
peuvent suggérer la chronologie
où un avenir supplicié sur la roue
un souvenir ponctuel d’une naissance
de rien du rien

***
J’écrivais tout cela sur les murailles
d’une cathédrale
dans un étrange accueil
du corps penché
le dos du dragon était maintenant
une machine en fer
et la lance et l’auréole du saint
les douces armes du tendre temps pour accabler les méchants

***
avec les loups je me suis pas surpassé
je n’ai été ni le captif
ni le bourreau de l’instant
ni dans le rêve de quelqu’un
je ne suis pas apparu effroyablement

là où la loi des mots finit

les maîtres de mon enfance
m’ont amené ici
et m’ont fait voir une vérité
qui n’est pas la mienne

***
seulement ce que j’ai vécu
et j’ai tout vécu
(je répète ce qui n’a jamais été dit)
ni même du dessous de cette crépissure
friable je ne peux plus regarder
comme chaque soir
s’échauffe s’éteint
une vie oui une autre non une vie

***
la lumière est tout contre
la chimère
contre l’immobilité sur le dos –
il est ici-bas comme dans l’au-delà
tout détail
il pourrait être même la pierre
après laquelle c’est toi qui suit

***
ce qui arrive à partir de mi-chemin
ce sont les sens
cinq notes pour
une plus large partition
pour une musique définitive

et si tu essaies d’ouvrir
crie Air!

***
Lumière dorénavant tu peux surgir
je me tais
l’ordre du monde naît le rayon
dans lequel
je me métamorphose

***
Je creusais toujours en haut
je découvrais un ciel blanc
un champ infini de bienveillance
la première pensées de ces fruits-là
une oraison dans tout mouvement

***
Le sens du rocher naît une source
un paysage léger comme une paupière
je croyais qu’il existe
une vérité absolue sans menace

dans la géométrie des syllabes froides
guidé par l’effroi
avec les obéissants aux lois
de subsistance
je trouvais un horizon submergé
ça et là des feux – cheval ailé sur les deux pieds
de la droite du chemin en assaut!

***
le chien de mon coeur mordait
de loin ou s’endormait
et affamé il rêvait
il courrait et tout près
une femme allumait des feux
l’attendait dans des refuges
peloton de mutisme
rocher de frayeur

***
J’abîmais le nid des serpents
couches froides de buée
leurs progénitures disparaissaient
dans les cachettes de diamants
larges ravins, vallées de glaciers
l’eau recueillie de la sainte boue
nous apaisait la soif

le moût immaculé des phantasmes
Buvez sans retour, je criais
Buvez sans retour!

toutes les blessures conduisent profondément dans un lieu
toutes les blessures nettoient le lieu
d’où commence la montée

qui sont-ils, qui sont-ils
troupeaux de signes
aux tendres Pâques
au jour où tout meurt
pourquoi passent-ils la terre
du devant de leurs maisons de mains
en mains

***
Je marche lentement et même sans peur
sur les choses prêtes à s’endormir
prêtes sont les choses à s’endormir
les dents en flammes le bruit mesurant

Avec les trop silencieux serpents
montant sur le corps doux
je soulève la septième urne
des langues de loups

autour de moi s’élève
quelque chose d’inachevé
une chaîne
au dehors quelqu’un peint ma porte

***
Si calme la journée vécue
on s’approche pour goûter à sa couleur
comme l’eau des yeux

Ô, si je comprenais bien le mot
de l’habit du sens déployé
qu’il bat, qu’il bat comme le coeur

Tout peut se terminer
dans un jeu répété
le fil de la douleur coupé

Ce que tu vois c’est même la vie
très tard immortelle

***
j’aime une seule guerre
car les poètes chantent la Guerre
les poètes partagent
la naissance du mot
de la guerre éveillée
car éveillés nous tiennent
seuls les sifflements de la mort

ce qui ne menace pas c’est pervers

il existe un pays où les mots
peuvent également guérir ou tuer
Au coeur du cantique des cieux

***
Et toi le nuage
Purificateur du corps
c’est toi qui sépare les mondes
du mal et du bien

Seule la vie construit
l’homme jamais
cimes du cantique
il existe en moi
le mal et le bien à la fois
Sépare-les toi, nuage, avec amour

***
L’escargot m’assourdit
Mais ce qui m’effraie
C’est la maison du corps où je pénètre

***
C’est un peu de moine dans la poésie
Et de regard au milieu de la rue
un esprit tourmenté

Seule la prière est calme
La cloche de la fin des temps
Par elle seulement je peux vivre
le son serré aux yeux tournés

Ô, nourriture
Quel prix de la patience tu partage !

***
J’ai peur mon Dieu, de mon sang
assoiffé de lumière

qu’au milieu des lions
et dans le four chaud
l’ange ne viendra point

J’ai peur de l’obscurité plus claire
que ma mort de chaux
qui baise mes yeux

Seul ton visage en moi
me ressuscite

Il y a du sang dans la lumière
et de la lumière dans le sang

Aucun verre
n’amasse ma douleur

***
Inconnu demeure le corps
Dans son désir de ne pas mentir

***
Une fois, le bois coupé
en deux, en quatre, en
seize copeaux
une porte s’ouvre
elle entre sereine
elle entre lentement – la lumière
elle est heureuse je pourrais
entendre les battement de son coeur

elle entre paresseuse
sans penser tomber ses voiles
ouvrir les fenêtres, non
et elle ressemble si bien
à la nuit

***
Un livre a vaincu l’immobile parole
sur le front penché
qui a voulu trouver
l’unique assemblance
puis oublier ses mots

***
l’allée obscure se termine
quelqu’un nous a ouvert
c’est déjà l’aube
on attend sans entrer
les lumières ne sont pas entières
notre souffle
s’entend différent
sur la présumée table de pierre
là où nous sommes assis
l’esprit a tourné
autour d’une spirale avec la nuit
il a parlé il s’est tut
l’enfant, nous l’avons écouté à genoux
sachant que des voleurs transcendants
nous cherchent

***
Il était un soir il n’avait plus le temps
de saisir les merveilles
des autres liaisons dissipées

hexagones dans les tresses de la fille
et comme dans tout conte
des esprits bons et mauvais flottaient
les héros devaient arriver
jusqu’au bout

Un sang pale colorait les fruits
en haut aucune main
seul le pinceau en l’air
rangeait les personnages

***
Mon ami me dit son rêve
lance la clé
si elle se heurte contre les rochers
si elle se heurte contre les eaux
des eaux

C’est déjà l’heure du jour on voit
les charrettes de l’aube
les roues tournées vers le haut

***
quelque part
des mathématiciens brodent les étoiles
sur le léger infini

***
J’ai peur que cette poésie existe
qu’il me soit possible
d’ouvrir la porte et m’évanouir
sans aucune trace
sans aucun frémissement tiède
sans rien toucher, ni personne

***
un rituel se déroule sans bruit
quand le sang se libère
de toute corvée
comme sur un paysage
l’oeil passe
sans ressentir aucun mal

le corps retient retient
la douleur de l’habitude
de s’humilier dans le plaisir

puis tu te divises en deux:
ceux qui se sont réjouis de t’enfanter

***
moi seul je peux toucher l’eau froide
de tes pieds
dernier espace
présent vivifié par le signe en accord
avec le grain de sable
des souveraines flammes dans l’or nu

***
Libre pensée dedans
pour que le jour existe
le martyre d’un saint présent
attiré
dans des couloirs
portes qui s’ouvrent sans gré

Le vieux monde jaillit
des rêves de la lumière

Et le lieu que j’entoure
refuse la dispersion
il y a bien un espace à l’intérieur
entre les mondes de silence
les messages sont des fouets,
des électriques tempêtes
tombant encore plus bas avec la pluie
des châteaux entiers

D’où ressuscitées
les jeunes filles de rois

et même le roi impur
le beau buste fissuré
qui à la trace de son sacrifice
suivant en fut blessé

Il est maintenant libre libre
de l’argile semble fait
dans la ligne de mire
de l’ange muet

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: