ICOANA – fotoreportaj


Această prezentare necesită JavaScript.

foto Bogdan CODRESCU

Dălhăuţi

Pentru a ajunge la Schitul Dălhăuţi, se parcurge traseul Brăila – Focşani (spre Rm. Sărat sau Buzău) – comuna Cârligele – satul Bonţeşti – satul Dălhăuţi. A fost acum … trei ani,  în Vrancea, acolo unde icoana Maicii Domnului cu hramul Izvorul Tămăduirii  se limpezeşte, sau se întunecă. O minune, evident! Ce altceva decât mărturii extraordinare, cum ar fi vindecările de cancer şi alte boli incurabile, ne-ar atrage? Capsula timpului/maşina redacţiei ne duce cu sute de ani în urmă, acolo unde cerul s-a aplecat spre pământul boltit cu înfiorare către atingerea Înaltului. Intrăm în Vrancea, printre dealuri bulucite abrupt la poarta cerului, pe care pădurile stau chiar ca lâna pe turma de oi. Liniştea de afară este o nesfârşită aşteptare.

În satul Dălhăuţi, oprim lângă un bătrân cu barbă albă, lungă, pe care-l salutăm cu “Doamne ajută! Spre schit?”. “No comprendo, io sono italiano!” Găsim mănăstirea deschisă şi pustie. Din depărtare, zgomotul unei circulare. În fine, o sutană. “Doamne ajută!” – de astă dată ni se răspunde după aşteptări. Este părintele duhovnic Teoctist Basarab, care ne lămureşte că maica stareţă Emanuela lipseşte, ca şi cele mai multe dintre cele 18 măicuţe înveşnicite aici, ca mirese ale lui Hristos, şi momentan duse pe la facultăţi, cu studiile. Părintele ne conduce către icoana Maicii Domnului, să ne închinăm.

Plouă mărunt şi senin, iar părintele păşeşte larg şi apăsat, în ritmul vorbelor sale molcome. Îndată ce intrăm în biserica de lemn cu hramul “Sfinţii Arhangheli”, liniştea de început al lumii se adună brusc într-un nerostit “Doamne miluieşte!”. Argintul icoanei îmi fixează magnetic privirea, calmându-mi nerăbdarea prin concretul prezenţei umane pe care-o ocroteşte. Îmi ating fruntea şi buzele de răcoarea ei, cu sentimentul că gestul mi se îngăduie. Nicio revelaţie, niciun frison, nimic care să mă realcătuiască. Când îmi ridic ochii, în locul chipului nu văd decât o suprafaţă neagră, mată, care absoarbe orice lumină. Astronauţi abia aselenizaţi, ne armăm aparatura foto şi bombardăm “obiectivul” cu flashuri. Nimic. Neagră. Nu vrea să ne privească. Părintele accentuează stânjeneala: “Chipul Maicii Domnului se luminează şi se întunecă. În Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată chipul I-a fost foarte limpede. S-au mirat şi maicile de cât de limpede era!”.

Părintele duhovnic Teoctist Basarab a fost numit duhovnic la Schitul Dălhăuţi după 20 de ani petrecuţi în viaţa monahală la Mănăstirea Ciolanu. “Nu mi-a fost deloc uşor când am fost mutat aici. A trebuit să fac ascultare, dar aveam inima înnegrită. Auzisem de icoană, dar parcă trecea pe lângă mine tot ce se spunea despre ea. Când am ajuns aici, m-a impresionat de cum am văzut-o: nu este grandioasă, dar te domină ocrotitor. M-am închinat şi am rugat-o să-mi ţină calea monahismului, aşa încât să pot sfârşi călugăr. Aveam gânduri de la vrăjmaş, să mă întorc în lume, la casa părintească. Priveam înspre schit şi nu voiam să vin aici. Acum locuiesc în schitul “Sfântul Iacob ruda Domnului” şi de acolo vin aici zilnic. Dar când a venit harul, parcă zburam! Veneam chiar şi noaptea, prin pădure, cu inima uşoară şi mă întorceam câteodată din drum, pe la două noaptea, fără pic de oboseală şi niciodată nu mi s-a întâmplat nimic nici cu lupii, nici cu urşii. Oamenii m-au numit în glumă omul pădurii. Câteodată, în câte o noapte de smoală, priveam spre schit şi mă întrebam: oare de acolo vin eu? La început era ca un zid prin care nu puteam să trec, apoi zburam ca într-un cer. N-am cuvinte să mulţumesc Maicii Domnului că m-a adus aici, unde am putut sta de vorbă cu Dumnezeu. Rugăciunile sunt convorbire cu Maica Domnului. Am ferma convingere că cei ce se roagă icoanei vorbesc într-adevăr cu Maica Domnului, iar Maica vorbeşte cu ei”.

Legenda icoanei, povestită de părintele Teoctist

“Dealul acesta era loc de transhumanţă al dobrogenilor. Era în vara anului 1464. Adevăr, sau legendă, doi ciobani dobrogeni, doi fraţi, Anufie şi Irapalie Dălhăuşi, au văzut aici, într-un miez de noapte, un foc nefiresc, ca acelea care dansează pe comori. Din acel foc care lumina fără să ardă, un glas le-a spus: «Aici este izvorul darurilor mele». Se întâmpla chiar pe locul unde se ridică acum biserica de piatră, pe locul Sfântului Altar. Şi, crezând că acolo este o comoară, au început să sape, să caute. Dar glasul le-a spus: «Aici este o comoară, dar nu ce căutaţi voi». A doua seară la fel. La miezul nopţii, au săpat unde ieşea focul şi iar au auzit: «Comoara pe care vreau să v-o dăruiesc nu este ce căutaţi voi». A treia noapte la fel. Şi mergând ei în târg, după alimente, s-au întâlnit cu ucenicii Sfântului Nicodim, cei care ridicaseră mănăstirea Tismana, şi le-au povestit, cerându-le să li se tâlcuiască semnul. Iar Cuviosul Nicodim le-a descoperit că însăşi Maica Domnului le-a vorbit, căci doar ea este izvorul darurilor, adică Izvorul Tămăduirii. Ciobanii şi-au vândut turmele, s-au călugărit şi, împreună cu alţi călugări ai Tismanei, au ridicat o mică biserică de piatră cu hramul Izvorul Tămăduirii. Pentru că biserica trebuia înzestrată, Anufie a pornit către Ierusalim, ca să aducă cele de trebuinţă. Când a povestit Episcopului Macarie al Ierusalimului întâmplările prin care trecuse, acesta i-a dăruit icoana făcătoare de minuni, izvorul de tămăduiri. La întoarcere, la Constantinopol, Anufie a fost prins de turci şi acuzat că face farmece cu icoana. Turcii au aruncat-o în podul unui grajd cu tot cu Anufie, urmând să-l omoare a doua zi. Peste noapte, grajdul s-a zguduit din temelii, iar caii parcă înnebuniseră, muşcându-se şi omorând pe cei care încercau să se apropie. Convingerea turcilor, că ghiaurul umblă cu farmece, s-a întărit. Au lovit icoana cu iataganele şi au aruncat-o în mare. Pe Anufie l-au dat spre tăierea capului. Dar călăul, fiind un român luat de mic în robie, l-a făcut scăpat. Şi aşa a ajuns monahul Anufie înapoi, în Dobrogea, unde şi-a găsit casa prădată şi părinţii ucişi. Cum stătea el pe malul mării, a văzut o lumină plutind peste ape: era chiar icoana, străjuită de două lumini, pe care Anufie a dus-o la locul hărăzit de Maica Domnului.”

Una din cele şapte

„Icoana de la Dălhăuţi ar putea fi una dintre cele şapte icoane pictate de către Sfântul Apostol Luca. Se ştie că, după înălţarea la cer a Mântuitorului, Maica Domnului a rămas împreună cu apostolii. Alte două icoane s-ar găsi în Rusia, iar patru la Ierusalim. Icoana are mult har, multă putere, mărturisită de toţi cei ce au venit aici pentru prima oară, ceea ce nu se întâmplă numai datorită aerului de munte. Este harul Maicii Domnului. Pentru locuitorii din preajma Dălhăuţilor e mult să lipsească de la icoană două săptămâni la rând”.

Dincolo de istorie

“Maica Domnului nu a vrut să existe un istoric al nenumăratelor întâmplări minunate prilejuite de icoana sa – spune părintele Teoctist. Credinţa e mai importantă decât statistica. De pildă, sunt familii care nu puteau avea copii şi pe care Maica Domnului, prin icoana Sa, i-a ajutat. Acum îşi aduc copiii la Maica lor. Un alt caz recent, de această dată de vindecare, este cel al unui copil din Timişoara care, bolnav fiind de cancer, a venit la icoană, cu părinţii. Medicii nu-i mai acordau nicio şansă. Mai avea de trăit cam o lună de zile. S-a atins copilul de icoană, s-a rugat cu curăţenia lui, părinţii cu durerea lor de părinţi, iar după o lună situaţia deja se îmbunătăţise. Ulterior, vindecarea s-a confirmat la o clinică din Germania. Copilul şi părinţii săi s-au întors şi au mulţumit Maicii Domnului, chiar anul trecut. Pe vreme de secetă, icoana este purtată prin sate, până la Focşani, unde şirul celor care vor să o atingă nu se mai sfârşeşte, pentru că datorită ei sunt ocrotiţi de toate nenorocirile. Oamenii o denumesc «Măicuţa noastră ocrotitoare»”.

S-au făcut auzite vuiete

„Mănăstirea a fost închisă, în 1965, prin decret prezidenţial. Doar călugării bătrâni, care slujeau pe ascuns, au mai rămas, dar lumea venea noaptea la icoană şi se închina. Atunci, icoana a fost dusă la Muzeul de la Posada până în 1979, iar până în 1990 a stat la Muzeul de Artă din Bucureşti. Deşi închisă, mănăstirea a supravieţuit totuşi, iar episcopul Buzăului a conservat-o cum a putut. De fiecare dată când icoana a fost în locuri străine de alegerea ei, s-au făcut auzite vuiete noaptea, care au încetat când, în 1990, s-a întors acasă cu strădania maicii stareţe Emilia, de curând răposată”.

Cele trei biserici

Trei biserici au fost ridicate de-a lungul timpului la mănăstirea Dălhăuţi: biserica de piatră, între 1461-1468, cu hramul “Izvorul Tămăduirii”, biserica de lemn, în 1625, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi biserica de cărămidă, între 1840-1850, aceasta din urmă ruinată la cutremurul din 1977, cu hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. Muzeul mănăstirii Dălhăuţi adăposteşte în prezent obiectele bisericii declarate obiect de patrimoniu, care se află într-o stare jalnică. Aici se găseşte un bust al Smarandei Perieţeanu, la vârsta de 24 de ani, care, împreună cu Constantin Angelescu din Focşani, a ctitorit acest monument religios, pe când Mănăstirea Dălhăuţi era îndrumată de arhimandritul Benedict, stareţ al Mănăstirii Poiana Mărului. Dar nici biserica «Sfinţii Împăraţi», nici clădirile fostului seminar monahal, deschis de Episcopul unionist buzoian Dionisie Romano (1865-1873), nu s-au păstrat.

Un loc al studiului monahal

Maica Emanuela, stareţa schitului Dălhăuţi, are sub ascultare 18 măicuţe: “Patru maici urmează cursuri la seminarul monahal de la Răteşti, o maică urmează cursurile Facultăţii de teologie, la Universitatea “Ovidius” din Constanţa, iar celelalte se pregătesc pentru admiterea în învăţământul superior”, ne precizează maica stareţă. Aşezarea monahală se află în plină reconstrucţie: “Deocamdată, chiliile sunt încă insuficiente, avem doar 10 locuri şi încercăm să mai construim încă un corp de clădire, care să ne asigure cel puţin 20 de locuri, dat fiind că în viitor obştea se va întări cu noi suflete. Există, de asemenea, un proiect de conectare la reţeaua de iluminat public, investiţia fiind asigurată de Ministerul Finanţelor prin primăria locală. În clopotniţa de la intrarea în schit, unde se găseşte pangarul, vrem să înfiinţăm şi o mică bibliotecă, care să răspundă nevoilor de studiu ale maicilor noastre. Facem pe această cale un apel către toţi cei care ar putea să ne sprijine în aceste proiecte”.

* Noaptea de 19 iulie 1958 * Un fur trăsnit cu odoarele bisericeşti în mână, pe dealul din preajma schitului  * Mormântul Sfântului Vasile de la Poiana Mărului

După ploaie, lumina a izbucnit din fiecare fir de iarbă, de parcă cerul însuşi se ascunsese tainic, prin ploaie, în pământ. Eliberaţi ca după amânarea unui examen, am pornit prin raiul Dălhăuţiului, călăuziţi de părintele Teoctist printre amintiri vechi de secole. Mergem peste deal, prin livada de pruni, din care maicile prepară ţuică, singura sursă de venit a mănăstirii. “Aici nu s-a mâncat niciodată carne, iar monahii şi monahiile au trăit de pe urma turmelor şi a păsărilor de curte” – spusele părintelui Teoctist amuţesc într-un colţ umbrit, în faţa unei cruci de lemn puternice, cât un stat de om. Stă semn pentru o întâmplare care se cere aflată şi pe urmele căreia ne îndrumă cuvintele Ieromonahului Nazarie Săpunaru săpate pe transversala ei: “Spre aducerea aminte a momentului din noaptea de 19 iulie 1958”. Părintele Teoctist reia firul legendei: “Se spune că aici, într-o noapte cu ploaie şi fulgere, un tâlhar a prădat biserica de piatră, fugind cu odoarele. A doua zi, l-au găsit mort, lângă odoare, trăsnit de fulger“. Puţin dezamăgit de poveste, întârzii cu privirea peste mesajul scrijelit rudimentar în lemnul brut: 1958 a fost chiar înaintea anului care a însemnat desfiinţarea locaşului monahal prin Decretul 410. Pe cruce, ieromonahul Nazarie nu a pomenit nimic despre tâlhar, iar părintele Teoctist nu este foarte exact cu datele. Aşa încât lăsăm dezlegarea misterului pe seama întâlnirii cu altcineva, pe care ne va fi dat să-l întâlnim cândva, mult mai târziu, sau poate nesperat de curând, tot aşa cum ni s-a întâmplat de data aceasta, când, după 15 ani, l-am regăsit aici, cu totul neaşteptat şi de viu, pe Sfântul Cuvios Vasile. Acum 15 ani, citeam cu nesaţ una dintre cărţile editurii Anastasia, care, dedicată personalităţii Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, promitea iniţierea în ştiinţa coborârii minţii în inimă prin rugăciunea neîncetată. Aflăm acum că, după sosirea sa din Ucraina alături de ucenicii al căror port se recunoaşte încă în ce a mai rămas din frescele bisericii de piatră, Cuviosul Vasile a rămas 20 de ani la Dălhăuţi, ca stareţ, întemeind o obşte de 400 de monahi. “S-a retras apoi din calea celor care veneau fără oprire la icoana Maicii Domnului, ca să-şi continue în linişte lucrarea minţii în inimă şi pentru a ridica vestitul locaş monahal de la Valea Mărului”, ne spune părintele Teoctist. “Dar a lăsat în urmă ucenici, întorcându-se din când în când pentru îndrumare. Încă nu i s-a găsit mormântul. Eu cred că ar putea fi chiar pe aici, pe undeva, aproape de icoana care i-a fost cuviosului atât de dragă”.

Anunțuri

Despre kodrins

Licenţiat în litere, master în filosofie, eseist, instructor de Go, campion al României la Go în calitate de jucător şi de antrenor, căsătorit, doi copii

Un comentariu

  1. Anonim

    Fotoreportajul este interesant prin datele amanuntite , care se pot incadra chiar ca un scurt istoric al acestei manastiri si mai ales al comorii pe care o gazduieste : Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Avand in fata aceasta frumos text literar as vrea sa depun propria marturie despre minunile pe care le savarseste Icoana si sa nu las cum se spune „lumina sub obroc”. In urma cu cativa ani am fost impreuna cu fiica mea la Manastirea Dalhauti si ne-am rugat la Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Eu eram in mare cumpana cu serviciul m-am rugat cu multe lacrimi la Icoana Maicii Domnului sa ma ajute …si ajutorul a venit . Vestea angajarii, dupa un interviu dificil, mi-a fost data chiar in ziua de 24 martie Inainte-praznuirii Bunei Vestiri. Si pe fiica mea au ajutat-o rugaciunile. Atunci cand s-a inchinat prima oara la Icoana si-a scos singura ei bijuterie pe care o avea- un inel de aur si l-a prins de Icoana. Mi-a spus ca a simtit dorinta de a-i darui ceva Maicii Domnului si singurul lucru de pret era acel inel . Peste un timp, Maica Domnului i-a intors darul : Fiica mea a fost ceruta in casatorie pe 15 august, de logodincul ei pe nume Marian, ce i-a daruit un inel cu diamant. As indemna pe toata lumea sa mearga la slujbele de duminica de la Manastirea Dalhauti si sa se inchine la Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Parintele tine slujbe si mai ales predici frumoase si este un bun duhovnic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: