Ultima carte – James MacGregor, Feţele lui Janus. Marxism şi fascism în secolul XX


A James GregorUn studiu amănunţit, cu o structură interesantă. Autorul (foto) trece în revistă, mai întâi, definiţiile marxiste ale fascismului. Acestea au fost înlocuite, în timp, în funcţie de oportunităţile momentului.

Încă de la apariţia fascismului clasic, din Italia, în 1919, marxiştii s-au găsit în dificultate  şi nu prea au ştiut cum să se raporteze la acesta. Asta deoarece fascismul a fost creat de aripa marxiştilor italieni care nu se opuseseră intrării Italiei în război, ci dimpotrivă. Mussolini însuşi se trăgea dintr-o familie cu tradiţii de stânga, şi a activat în mişcarea socialistă ca propagandist, organizator sindical şi, până în 1914, ca director sau redactor al ziarului „Avanti”, al Partidului Socialist. Nu întâmplător, fascismul a câştigat aderenţi mai întâi în mediul muncitoresc din nordul Italiei, în oraşul Milano. Aici se constituiseră încă de timpuriu sindicate puternice, o mişcare anarhistă şi revoluţionară, influenţată şi de propaganda unor reprezentanţi ai exilului socialiştilor ruşi.

Încercările diferiţilor ideologi marxişti de a defini fascismul au suferit o adevărată „involuţie”, traversând nouă perioade. Volatilitatea definiţiilor se datora lipsei de adecvare la realitate, când nu, de-a dreptul, aberaţiilor doctrinare. Astfel, la început, au identificat fascismul cu „reacţiunea”. Fascismul a fost etichetat ca o creaţie de clasă a celor mai reacţionare elemente împotriva inevitabilităţii revoluţiei proletare. Apoi, s-a făcut din fascism unealta burgheziei şi a cercurilor financiare, a patronatului italian.

După Marea Criză din 1929-1933, marxistul anglo-indian Rajani Palme Dutt a venit cu o altă teorie. Potrivit lui Marx, rata profitului capitalist , pe termen lung trebuia să scadă, iar pe măsură ce sistemul intra în criză („se descompunea”, potrivit teoriei marxiste), ea tindea spre zero. Pentru a-şi securiza profitul, „capii industriei capitaliste occidentale”, au finanţat fascismul cu scopul de a crea un regim care să monopolizeze ramurile industriale şi să menţină producţia la un nivel planificat scăzut, pentru a stopa scăderea profitului. Fascismul ar fi fost un regim care frâna educaţia şi înnoirile tehnologice pentru a reduce productivitatea, a distruge mijloacele de producţie.

Bineînţeles, acestea erau de domeniul fanteziei. Alţi marxişti, precum Franz Borkenau, au observat că programele de dezvoltare intensivă a fascismului italian contraziceau flagrant teoria. (A propos! În perioada interbelică, Italia fascistă a avut unul dintre cele mai mari aporturi la inovare tehnologică în ramuri de vârf!). S-a observat, prin urmare, că fascismul era orientat spre dezvoltare.

Troţki este primul marxist care observă similitudini între fascism şi stalinism.

După război, s-a încercat să se fixeze caracteristicile definitorii ale fascismului. Au fost identificate: principiul liderului carismatic; partidul hegemonic; intervenţia largă a statului în economie; vast control al comunicaţiilor, educaţiei, vieţii sociale; naţionalism, şovinism, agresivitate; militarizarea economiei, invocarea unei etici a supunerii, a sacrificiului; invocarea unei „misiuni naţionale”; iredentism, expansiune teritorială.

În fine, în anii ’60 se recunoaşte că fascismul se sprijinea pe mai multe clase, nu numai pe „cercurile marii industrii şi finanţe”. Unii îl califică drept „bonapartist”. În fine, un marxist maghiar, recunoaşte pentru prima dată că fascismul era „un răspuns progresist la criza capitalismului industrial din Italia”.

În această perioadă, odată cu fricţiunile chino-sovietice, fiecare dintre părţi se acuză de fascism. China denunţă URSS că, permiţând o anumită liberalizare, „a abandonat lupta de clasă”, că regimul a devenit „naţionalist, şovin, agresiv teritorial, antidemocratic, elitist şi…burghez”. În URSS nu mai există, fireşte, proprietate particulară, însă privilegiile nomenclaturii comuniste fac din ea un fel de burghezie sui-generis, deoarece are controlul asupra mijloacelor de producţie. Astfel, sunt subliniate o serie de atribute care, luate împreună, caracterizează un regim…fascist! Sovieticii nu râmân datori şi, la rândul lor, evidenţiază relele regimului maoist: antiliberalismul, „caracterul burghez”, antiintelectualismul, agresivitatea, naţionalismul, militarizarea economiei, „flirtul cu imperialiştii”.

În perioada 1981-1995, marxişti occidentali precum Charles Bettelheim au identificat regimul introdus de Deng Xiaoping în china, după moartea lui Mao, din 1979, drept fascist. În aceeaşi perioadă, după căderea URSS, doi ideologi ruşi (marxişti) au elaborat un program pentru „forţele naţional-patriotice” din Partidul Comunist al lui Ziuganov. Programul includea elemente clar fasciste şi rasiste.

Caracteristicile criteriale ale fascismului se degajă treptat, pe măsură ce înaintăm în lectură. Autorul se fereşte de definiţii de manual. Reiese că fascismul este un regim bazat pe un naţionalism reactiv orientat spre dezvoltare. El apare în medii înapoiate economic, ca reacţie la o umilinţă colectivă sau „ca expresie a indignării colective” şi mobilizează resursele statului, precum şi masele, împotriva „demo-plutocraţiilor”, adică a „naţiunilor privilegiate”, care se industrializaseră încă din secolul XIX sau la începutul sec. XX.

Exemple: sionismul lui Moses Hess şi Hertzl de la sf. sec. XIX, , Italia, 1919, Japonia în anii ’20, Ungaria, Germania şi Rusia în anii ’30, apoi după 1991, dictaturile din America de Sud (nu toate),  Iugoslavia 1994-1999 şi altele.

De o analiză atentă se bucură şi fascismul din România interbelică. Autorul arată că Mişcarea Legionară este atipică, deoarece , departe de a fi orientată spre dezvoltare, recomanda, dimpotrivă, întoarcerea la rădăcinile culturale ale trecutului, la virtuţile vieţii rurale, la misticism. Ea nu poate fi considerată fascistă decât după 1938.  „De fapt, în ideologia iniţiată de Corneliu Zelea Codreanu, era ceva ce amintea mai mult de culturile cu încărcătură primitivă decât de Fascismul paradigmatic”.

În concluzie, fascismul ia naştere ÎNTOTDEAUNA prin transferul loialităţilor de la stânga la dreapta. Toate exemplele istorice ilustrează această tipoligie generativă. Cu alte cuvinte, fascismele s-au ivit prin desprindere din marxism, invers – niciodată. Se vede treaba că mantaua marxismului este suficient de largă.

Anunțuri

Despre Cristian Florea

Cristian Tiberiu Florea, n. 1959, Galaţi. Profesor de geografie şi istorie. Cărţi publicate: Clima oraşului Galaţi, Arionda, 2000 În nada maeştrilor. Încercări de mitanaliză, Vremea, 2005 Importanta geostrategica a atmosferei, sensappelle.wordpress.com, 2015.

  1. bogdan silion

    Asta imi aminteste de o poanta celebra: cica Lenin ar fi spus intr-un discurs – „capitalismul inseamna exploatarea omului de catre om; in comunism este exact invers”. Lasand gluma la o parte, in ciuda diferentelor ideologice si economice, fascismul si comunismul au aceeasi fata, una hegeliana. Daca studiem originea celor doua sisteme totalitare si consecintele acestora – singura metoda fireasca de cercetare a ideologiilor valabila, extrema dreapta si extrema stanga sunt fete ale aceleiasi filosofii sociale, in ciuda declaratiilor liderilor lor, si aceasta pentru ca au aceeasi origine. Popper, Besancon sau Hayek nu spuneau decat acelasi lucru – fascismul si comunismul sunt societati inchise, tribale si datoreaza aceasta caracteristica sistemelor de gandire totalitara ale unui Platon sau Hegel. Fascismul este un colectivism tribal-national, iar comunismul (cel putin cel marxist) e un colectivism internationalist. Ambele conduc atat la contradictii ideologice (cum se pot impaca nationalismul si comunismul ori colectivismul si democratia?) dar si la practici totalitare comune. Simplificand, hegelienii de stanga si cei de dreapta au in comun ideea (falsa) a supraordonarii statului fata de interesele individului. Pornind de la aceasta ura comuna fata de liberalism, putem spune ca totalitarismele secolului XX au sensuri diferite, dar semnificatii identice, explicabile prin originile comune si istoricismul accentuat al ideologiilor lor, bazat pe mesianism, ura fata de civilizatie, antiumanism si tribalism social.

  2. In studiul pe care am incercat sa-l rezum mai sus, autorul respinge clasificarea regimurilor totalitare in „de dreapta” si „de stanga”, observand, in schimb, ca ambele sunt revolutionare. Chiar in prefata scrie că „Marile revoluţii sistemice ale timpurilor noastre nu au fost nici de dreapta, nici de stanga”. El propune ca diviziunea sistemelor politice ale secolului XX să se facă nu între stanga şi dreapta, ci între democraţiile reprezentative şi ideocraţiile antidemocratice (marxismele, fascismul etc.). Una din concluziile acestui studiu este că, la sfârşitul secolului XX „există foarte puţine dovezi că democraţiile ar fi câştigat bătălia”.
    Cât despre originile acestora, a le împinge până la Platon mi se pare puţin exagerat chiar dacă în scrierile lui există gândire de tip totalitar. Comunismul descris de Platon (în „Republica”?) a rămas pe hârtie, pardon, pe prapuri de oaie…!
    Diferenţa dintre Platon şi Hegel este că primul a a avut o gândire mitic-arhetipală, pe când al doilea istoricist-arhetipală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: